joi, 28 octombrie 2010

Despre internet

Sursă foto
De mai bine de o săptămână primesc Internet cu țârâita întreruptă, deși nu s-a anunțat vreo schimbare a sumei de plată. Telefonând aproape zilnic la linia de suport a firmei care asigură acest serviciu, am reușit să discut cu un număr impresionant de operatori și să constat ca sistemul funcționează (în favoarea firmei, evident).

Primul pas și cel mai important este menținerea reclamantului la telefon o perioadă de timp cât mai lungă. Pentru acest lucru, reclamantul este întâmpinat cu un lung și rar rostit discurs despre locul în care a sunat și modul în care se vor desfășura ostilitățile. Odată stabilită conexiunea cu operatorul, acesta cere date dintre cele mai diverse (atenție, doi operatori diferiți apelați la intrevat de 15 minute vor cere date diferite, deci nu contează prea mult ce solicită atâta vreme cât reclamantul stă pe fir și plătește). Dacă nu vă pricepeți un pic și nu înțelegeți ce vi se cere, datele acestea au și rolul de a vă zăpăci complet. S-ar putea chiar să renunțați la reclamație frustrați fiind de neștiința proprie de a depista MAC-ul, IP-ul sau link-ul (toți termeni tehnici pe care cei de la suport, profesioniști în domeniu îi cunosc). În plus, operatorul nici nu vă înregistrează reclamația dacă nu furnizați toate aceste date.

Cel mai obositor mi se pare convingerea operatorului că într-adevăr am o problemă. Încep evident cu anunțul trist „nu funcționează”. Mi se răspunde în silă că nu este semnalată nici o problemă pe rețea în zona în care locuiesc, deci probabil este de la mine. Le explic că dacă eu semnalez din zonă, probabil este o problemă. Îmi cer o mulțime de date și, deși le furnizez, strecor printre fraze că am alt soi de conexiune provenită dintr-o preluare de firme și că toate aceste date sunt inutile. Nu mă crede. Nu mai există așa ceva. Încerc din nou, umil, să explic că mai există. Mi se răspunde brusc că am placa de rețea din calculator stricată. Susțin că nu se poate pentru că și ieri am rămas fără internet, a venit echipa dânșilor, a constatat că nu e de la mine și după 2 ore am avut iarăși mult iubitul internet. Până azi. Când sun din nou să anunț că nu mai e. Mi se răspunde inocent că se mai întâmplă să se strice peste noapte calculatoarele clienților. Protestez. Mă izbește un răspuns tăios: „Doamnă sau domnișoară, noi lucrăm în domeniu și știm cum funcționează echipamentele!” Cu greu, îi conving să înregistreze a 5-a reclamație. Peste câteva ore, o iau de la capăt. Aștept cu nerăbdare factura la telefon.

În altă ordine de idei, experiența neplăcută a ultimelor zile mi-a dovedit cât de dependentă sunt de internet. Nu pot vorbi cu prieteni, nu pot afla noutăți, nu pot să-mi fac temele, nu pot să scriu pe site-uri, nu pot localiza pe hartă adresele la care trebuie să ajung, nu pot face programări sau obține informații despre instituții publice. N-am obiceiul de a cumpăra ziare, așa că nici măcar programul cinematografelor nu-l știu. Sunt într-o izolare perfectă, singura legătură cu lumea fiind operatorii de la suport. Și pentru că aceasta este singura informație pe care am primit-o în ultimele zile, e musai să v-o împărtășesc. Dacă operatorul vă întreabă dacă aveți 'link', trebuie să vă uitați dacă în locul unde cablul pe care vine internetul intră în calculator pâlpâie o luminiță. E semnalul secret cunoscut doar de profesionști cum că aveți 'link'. Navigare plăcută!

marți, 26 octombrie 2010

Despre machiaj

De curând am primit niște fotografii de tip portret, realizate cu un aparat foarte bun. Nu am cerut aceste fotografii, ba mai mult, nici nu le-am dorit la momentul execuției și nici nu s-au pliat pe vreun eveniment anume. Uitându-mă în ochii mei fixați în pixeli și pe lângă ei, am constatat că o fărâmă de ajutor nu mi-ar fi stricat. N-am să cad în legendara căutare a tinereții, a pielii de bebeluș și a modelelor de prin reviste, dar un pic de culoare zău că ar fi fost binevenită.

Asta mi-a amintit de o campanie derulată recent de o firmă de produse cosmetice de îngrijire care susținea că sănătatea este frumoasă și condamna radical utilizarea produselor de machiaj (vezi Doamne, concurența). Acestei campanii i s-au alăturat, din motive pe care nu le cunosc și nu le speculez, bărbați cunoscuți din mass-media. Fondul de ten, pudra, mascara (zis rimel) au fost aspru criticate, puse la zid și executate public de către bravii apărători ai naturaleții. Comentariile au curs, disputa s-a încins, femeile și-au apărat frumusețea chimică și aparențele sclipitoare cum au putut, bărbații s-au declarat înșelați și scârbiți de minunile industriei. Mă întreb și i-aș fi întrebat și pe dânșii, de câte ori au stat de vorbă cu o femeie urâtă, nedreptățită de natură cu un păr rar, cu trăsături asimetrice, cu un ten acneic. Și de câte ori în timpul discuției au întors capul după vreo tipă ca scoasă din reclamele la șampon care trecea mlădioasă pe tocuri. La urmă i-aș întreba cu care dintre cele două ar pleca acasă și ar împărți micul dejun. Ipocrizia are multe forme și cele apărate cu glas puternic în public sunt cele mai urâte.

Mă uit din nou la mine în pozele palide. Aparatul s-a oprit exact asupra acelor trăsături pe care le cunosc mai puțin, poate tocmai pentru că mișcarea și jocul luminii le ascund. M-am întrebat fără voie câți dintre domnii care urăsc fondul de ten m-ar plăcea prinvindu-mă în aceste fotografii. Și știu că toate femeile se întreabă același lucru. Apoi se mai privesc o dată în oglindă, desenează complice un strat de ruj, își strâng inima în pumn și speră ca dragostea să fie oarbă. Ei bine, nu e.

luni, 25 octombrie 2010

Pescărușul

Să-ţi sărut zborul,
Să-ţi ating aripile strânse in viteza maximă,
Să-ţi mângâi penele albe şi stralucitoare,
Să vorbesc pe limba ta, pe limba gândului
Să mă scufund adânc în tine.
"Fără limite Jonathan!" 

(o mică replică la Pescărușul Jonathan Livingstone - Richard Bach) 

vineri, 22 octombrie 2010

Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile

Am găsit romanul Gabrielei Adameșteanu răscolind prin biblioteca mamei în căutarea lui Alicei și a țării ei cu minuni. Mi-a atras atenția Drumul egal al fiecărei zile pentru că adevărul răzbate din cuvintele de pe copertă. Câți se pot lăuda că firul continuu al timpului este binecuvântat cu diversitate și presărat doar cu bucurii?

Drumul egal al fiecărei zile este un roman jurnal, mărturie a timpurilor tulburate de regimul comunist, de îndoielile și greutățile pe care acesta le-a sădit în viața unei tinere fete. Povestea traversează amintiri neclare din copilărie, sentimentele puternice ale adolescenței, descoperirile tinereții și adevărul maturității. Drumul este, firesc, al omului. Istoria răzbate din detalii, din tablouri și întâmplări ce se împletesc cu povestea personajului. Între gândurile personajelor lui Kundera, întoarse acasă în altă lume după ce istoria și-a scuturat umerii în 1989 și gândurile tinerei fete de pe drumul Gabrielei Adameșteanu nu pare a fi nici o diferență. Sunt gândurile unor oameni care trăiesc zi cu zi, egal, cu speranță.

Am descoperit un roman scris de un autor român și surpriza mi-a fost mare și plăcută. Nu este un autor de manual școlar, nu a luat premiu Nobel și nu este popularizat în presă. Drumul egal al fiecărei zile a însemnat câteva pagini ale drumului meu cu un nume și mă voi mai întâlni cu el: Gabriela Adameșteanu.

miercuri, 20 octombrie 2010

Despre căutări

Azi m-am simțit ca și cum aș fi dus munți în spate. Dărâmat, copleșit, pietrificat, defrișat. Am căutat întreaga zi un sens, o definiție, un rost. Sunt frânt.

Și pentru că aș vrea să vă înlesnesc căutarile, să duc o piatră din muntele vostru, am pus în dreapta o legătură la dexonline, un dicționar adevărat al limbii române. Pentru cei ce ajung aici căutând sensuri unanim acceptate, dicționare fără metafore și interpretări.

marți, 19 octombrie 2010

Goodbye Lenin! (2003)

Pentru că am apucat să fiu șoim al patriei și pionier al comunismului, am vârsta necesară pentru a fi văzut o multitudine de filme despre această perioadă deosebită a istoriei universale. Goodbye Lenin este fără îndoială unul dintre ele. Un film german, despre o țară împărțită în două, despre o familie chinuită de un zid, despre teamă, speranță, viață. Ceea ce este diferit față de mai toate filmele dedicate acestei perioade (toate pe care le-am văzut eu) este faptul că personajul principal nu este regimul malefic care a chinuit atâția oameni, tulburătoarea seceră ce a stat deasupra capetelor neputincioase. Personajul principal este un tânăr care reinventează un regim pentru a o ține în viață pe mama sa.

Subiectul filmului este spectaculos. Forța regimului este nesemnificativă în fața forței dragostei, dorinței de viață. Tânărul schimbă istoria tranformând-o conform dorințelor mamei, prea bolnavă ca să suporte evenimentele anului 1989, prăbușirea socialismului și reunificarea Germaniei. Dar cum lucrurile nu sunt mereu ceea ce par a fi, iar în acele timpuri cu atât mai mult, adevărul se strecoară încet în poveste, în istorie, în viață.

Moravuri vechi și noi se împletesc într-o poveste tristă și plină de umor în același timp. Goodbye Lenin este un film european care merită atenția unui public prea obișnuit cu filme care prezintă orori și nenorociri. Este un film din care reiese că oamenii au trăit și au iubit și înainte și după regimul comunist.

duminică, 17 octombrie 2010

Panoramă de octombrie

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă uit la dealurile astea grațioase și ondulate mă scufund în umbra lor ca în valurile mării. Mângâi cu privirea drumurile șerpuite și-mi imaginez povești și eroi la fiecare cotitură.



vineri, 15 octombrie 2010

Despre valuri

Stau pe malul mării și aștept ca apa sărată să-mi îmbrățișeze picioarele. Nu știu mare lucru despre ce se va întâmpla, dacă îmbrățișarea mă va face fericită sau nu. Nu știu nici măcar dacă apa e rece. Mă tem, dar nu mă depărtez de valuri. Mi s-au lipit tălpile de nisipul ud și mă scufund în el ritmic, de fiecare dată când îmi umplu plămânii cu aer. Nu mai am mult timp.

Valurile se sparg mai blând sau mai năvalnic. Uneori ajung chiar foarte aproape de degetele mele care se întind nemișcate, dornice, neputincioase. Un pas ar fi de ajuns, dar nu-l fac. Îmi curg lacrimi sărate și se scurg dureros în îmbrățișarea mării, dar eu nu știu cum e, nu îndrăznesc să mă apropii, nu am curaj să fug. Un glas mă strigă de departe și împreună cu el toți demonii spaimei mele. Mi-e teamă de înec, nu sunt un înotător bun, dar știu că am câteva șanse. Timpul se scurge ca nisipul printre degetele mele și mă scufund din ce în ce mai adânc.

E prea târziu să fug, e prea târziu să-mi doresc altceva. Rămân înfiptă în nisip ca un far veșnic singur, ascultând sirenele de departe. Un far nemișcat, neîmplinit, spectator fără drept de participare, grădinar fără grădină, copac fără frunze. Mă învăluie mirosul mării, aproape îmi dezlipesc un picior. Glasul mă strigă și mă întorc. Când privirea mea regăsește marea au trecut ani, m-am scufundat până la gleznă și devin conștientă de timpul măsurat, drămuit. Îmi astup urechile și încerc din nou să mă smulg din nisip. Valurile vin prietenoase până aproape de mine, chemându-mă, rugându-mă. Îmi smulg un picior și o bucată de suflet. Mai multe lacrimi, mai mult sânge, toate sărate de parcă sunt făcută din mare. Sunt sleită de puteri și aș vrea o clipă de răgaz, dar nu mai am timp, știu că dacă mă opresc vor trece ani până voi ajunge aici din nou și cine știe dacă voi mai ajunge. Sunt cu un picior în aer, cu sufletul zdrobit, cu sângele zvâcnind în fiecare por, marea mă strigă, glasul se tânguie, îmi șuieră urechile. Încotro?

miercuri, 13 octombrie 2010

Adevăr urât sau minciună frumoasă?

Am fost mereu brutal de sinceră. Este unul din defectele pe care le trec mereu în CV-uri și o fac fără falsă modestie: vorbesc prea mult și sunt năucitor de sinceră. Asta nu înseamnă că nu pot ține un secret (deși prefer să nu am astfel de sarcini) și nici că nu pot utiliza armele diplomației când situația o cere. Dar, în restul ocaziilor, dacă îmi ceri o părere o vei afla pe cea mai verde posibil.

La rândul meu, am primit și minciuni frumoase (și da, mă refer și la acel 'te iubesc' la a 5-a întâlnire) și sinceritate ascuțită, dureroasă și memorabilă. Am observat că adevărul doare. Cui îi place să audă că iubitul o consideră lipsită de ritm și se jenează să fie în preajmă când mrejele dansului o cuprind? Și cine și-ar dori să afle că noua coafură îi vine deplorabil, că acel coș imens de pe nas chiar este sesizabil, că mirosul de usturoi încă nu i-a părăsit gura? Dar, dacă suntem un pic atenți, vom observa că într-adevăr suntem lipsiți de ritm, tunși prost, suferinzi de acnee și prea mari amatori de usturoi. Sunt lucruri întâmplătoare sau atribute definitorii, dar fac parte din noi, din azi, din istorie.

Dacă adevărut a durut, minciuna a dat naștere unei stânjeneli cumplite. Uneori am înghițit gălușca și am suferit mai târziu înzecit. Alteori m-am prins de la început și am stricat momente frumoase (poate amuzante, dar sigur memorabile) încercând să maschez, să disimulez, să mă îndepărtez de subiect. Este obositor și inutil. Uitați-vă la acei bărbați ce suferă și transpiră prin mall-uri, abandonați la ușa unui magazin, încercând disperați să-și însenineze ziua cu un joc de pe telefonul mobil. Soția strigă din cabină „Dragă, vino!” și câte 5 soți sar speriați în ajutor. Molfăie un „vai dragă ce bine-ți vine” visând la un meci, o nouă jucărie teleghidată pentru copilul care încă suge sau la vecina de la 2. Din prea mult zel, unii nu se opresc aici și își prind urechile cu afirmații ca „este chiar culoarea ta, mai ai și altele așa”, „lungimea asta te face mai slabă”, „merge perfect cu pantofii maro”. Reversul nu întârzie să apară. Neveste ucise de plictiseală în zilele campionatului de fotbal se bat cu pumnul în piept în fața prietenelor cu interesul lor microbistic și cu împărtășirea completă a dorințelor partenerului. Copiii lor n-au niciodată probleme de nici un fel, iar soții le aduc flori săptămânal. Altele susțin că sunt mari amatoare de burtă și își îndoapă soțul pofticios cu toate bunătățile. Când dânșilor le cade și părul devin irezistibili.

Mă întreb dacă o lume sinceră ar distruge căsniciile și prieteniile. Dacă am avea curajul să ne exprimăm adevăratele păreri am fi oameni izolați social sau ne-am găsi anturajul potrivit. Știu doar că prefer adevărul. Îmi menține starea de conștiență asupra propriei persoane atât fizic cât și comportamental. Mă ajută să mă dezvolt, să mă strădui, să fiu atentă. Și-apoi sunt atât de fericită când oamenii mă aleg cu toate defectele mele încât nu le pot răspunde decât arătându-le toate defectele lor.

luni, 11 octombrie 2010

Little wing


Well she's walking through the clouds
With a circus mind that's running round
Butterflies and zebras
And moonbeams and fairy tales
That's all she ever thinks about
Riding with the wind.

When I'm sad, she comes to me
With a thousand smiles, she gives to me free
It's alright she says it's alright
Take anything you want from me,

Anything.

Fly on little wing.

   

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Despre prea mult nimic

Linia neagră apărea şi dispărea ritmic, în acelaşi loc. Foaia digitală rămânea la fel de albă şi nu prevestea nimic bun. Ar fi putut scrie despre castanul din faţa blocului. Era un castan mare şi avea obiceiul frumos de a se umple de flori în fiecare primăvară. Auzise odată un actor-orator-formator spunând că un copac este un subiect mult mai bun şi mai curat decât orice altceva. Numai că acum e deja octombrie şi florile s-au dus de mult, ba chiar şi frunzele încep să-i cadă. Ar fi o poveste tristă. Nu trecea nici un pic de lumină prin perdeaua de nori, nici o muză inspirată nu-i trecea pragul.

Deschise televizorul şi se instală comod pe canapea. Discuţii interminabile, ştiri alarmante şi reclame infinite. În ţara lui politica se făcea la televizor. Nu trebuia susţinută cu fapte, ci cu vorbe preţioase şi zeflemitoare la adresa adversarilor. Un fel de concurs cu puşti de grădiniţă despre bârfă şi tabloidizare. Cuvintele îi pocneau în urechi şi le pierdu şirul căutându-le sensul. Inutilă afacere. Din toate colţurile răzbăteau voci mai puternice ca a lui care-i spuneau ce este adevărat, ce este real, ce este frumos. De unde încrâncenarea de a-şi defini singur termenii? Constată uimit că nu-i cunoaşte pe cei de la televizor. Halal cetăţean era, nu ştia nici măcar membrii guvernului sau parlamentarii mai de soi. Ce să mai zică de experţii şi specialiştii care îi contraziceau în gura mare (prea mare) la o oră de maximă audienţă. Astea nu-s vremuri de scris despre castan. Se duse la bucătărie şi puse un ibric cu apă pe foc. Apoi alese îndelung ceaiul potrivit.

Frunzele uscate şi tocate mărunt se transformară în apa clocotită într-o algă imensă de un verde crud. Umplură cana şi se agăţară disperate de linguriţă. Strecură repede ceaiul şi se reîntoarse în faţa televizorului cu lichidul verzui. Disputa politică se terminase şi începuse o alta. Aparent umoristică, dar de fapt tot politică. Actorii purtau măşti cu chipul politicienilor ce tocmai părăsiseră studioul. Se întrebă dacă se întâlniseră pe holuri, unii purtând masca schimonosită a teatrului, ceilalţi masca strâmbă a vieţii. Oare zâmbiseră politicos sau se prefăcuseră că nu se cunosc? Prefăcătoria prefăcută nu se anulează, se expandează ca frunzele de ceai în apă clocotită. Din umor sau din demagogie se câştigă arginţi, se culeg aplauze, se justifică nimicnicie, mediocritate. Umorul politic este o altă formă de propagandă, de insistenţă. În ţara asta toţi insistă. Să ne purtăm ca ei, să ne îmbrăcăm la fel, să votăm cum ne spun ei şi de câte ori vor ei. Închise scârbit televizorul şi se reîntoarse la pagina goală. De-ar fi pagina asta istoria ar scrie despre castan, despre cum a construit bunicul o casă înconjurată de caişi, cu pivniţă amenajată pentru vin, cu flori în geam.

Era deja evident că nu va avea spor la scris azi. Era deja prea târziu să iasă în oraş, aşa că se reîntoarse amărât la televizor şi alese alt post aflat în plină pauză publicitară. Detergent, scutece, bere, vopsea de păr, carduri bancare, supă la plic, odorizante, un amalgam de informaţii îl loviră în plin. Se scufundă în canapea şi reduse volumul. Degeaba, nu-i era nici somn, nu avea nici poftă de scris, nici gânduri care să-l fure din faţa ecranului. Urmărea spoturile colorate, ameţit de vocile ascuţite care prezentau miracole, de schimbările de contrast şi de scrisul cu litere mari. Unele îl amuzau, altele îi făceau silă, cele mai multe îl lăsau indiferent. Cât timp se uitase oare la reclame? Terminase ceaiul, îi amorţise un picior şi nu era sigur dacă dormise un pic între timp. O molie grasă se interpuse între el şi televizor. Era timpul să ia măsuri. Schimbă în viteză mai multe posturi, aruncând doar o privire absentă emisiunilor colorate şi gălăgioase, feţelor politice şi reclamelor insistente. Din când în când atenţia îi era atrasă de câte un program, dar ori se plictisea rapid, ori începeau reclame. Obosit şi cu o neplăcută durere de cap, închise televizorul şi se duse la culcare. În spaţiul moale şi neutru al pernei îi reveniră gândurile, părerile şi într-un final şi inspiraţia. Se ridică repede, aprinse veioza şi îşi notă ideile pe spatele unei facturi. Ciudat cum o clipă de linişte îi trezi spiritul şi îi readuse inspiraţia. Poate liniştea este ingredientul secret al tuturor lucrurilor bine făcute: politică, televiziune, publicitate, sănătate, poezie, inginerie... Adormi împăcat visând o revoluţie.

joi, 7 octombrie 2010

Ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte

De fapt, mai nou, se numeşte handmade. Febra produselor bio, eco, organice, naturale, lucrate manual, fără coloranţi, parabeni şi stress a cuprins România. O dovedeşte faptul că la fiecare sfârşit de săptămână se organizează târguri de astfel de produse prin curţi, intersecţii, terase, parcuri şi alte locuri intens vizitate. ‘Nu e rău deloc’ ar zice Moromete sprijinit în poartă, mai ales că lingura lui de lemn e obiect decorativ prin sufragerii spoite proaspăt.

Cum alţii umblă după roşii, ouă zero sau chilipiruri, eu umblu după zorzoane. Devorez târgurile de handmade (care ar trebui să fie numite aşa numai dacă numără mai mult de 2 tarabe) şi mă scufund în grămezi de mărgele, broşe, brăţări de piele, flori de hârtie şi pânză, pălării croşetate, accesorii de plastic sau lemn, procesoare de calculator transformate în coliere, papuci de mătase, cercei din scoici şi tot restul lucruşoarelor trudite de mâini îndemânatice. Aleg, studiez, miros, pipăi şi în cele din urmă plec cu lucruri care mă impresionează şi mi se lipesc de suflet. Constat atunci că vânzătorul, părintele obiectului mai întotdeauna, se desparte greu de achiziţia mea. Îmi dă indicaţii de utilizare cu o sprânceană ridicată, nu cumva să greşesc şi să-i stric copilul. Apoi îl împachetează cum poate mai bine, îl mângâie de rămas bun şi mi-l întinde înduioşat rugându-mă din priviri să am grijă. Şi am.


Sursă fotografie: BuyHand
Aşa le-am cunoscut. Fetele fac nişte accesorii haioase, din plastic pictat, din care mi-a fost greu să aleg. Adică zău aşa, Stan şi Bran sau Charlie Chaplin, oaia sau lupul, sutienul sau chiloţii, Kenny sau Stan (South Park)? Pentru că mă uitam hlizindu-mă la toate şi nu reuşeam să mă decid, fetele au început să-mi spună povestea fiecarui obiect. De ce oaia mică e legată de cea mare şi neagră, de ce-ai purta un pian la gât sau o colivie sau pe Hercule Poirot. Am ales povestea unei oi şi am plecat acasă cu ea ţanţoşă pe tricou s-o afle toată lumea.

De la ele am aflat că a umbla prin târguri cu accesorii handmade este acelaşi lucru cu a spune poveşti la şezătoare. Fiecare vine cu poveştile lui, unice, adunate cu drag şi le împarte generos cu toată lumea. Apoi lumea pleacă să le spună mai departe, iar povestitorul să adune şi să fabrice porţia de săptămâna viitoare. Afacerea nu merge grozav, pentru că încă-i molu’ la putere şi doar câţiva împătimiţi ca mine circulă frecvent prin târguri şi-şi doresc unicate şi poveşti. Dar genul ăsta de îndeletnicire nu este pentru toată lumea şi nici produsele lor nu sunt pentru toţi. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna să se bulucească tot românul prin târguri. De fapt ştiu, ar însemna producţie în serie în câţiva ani. Aşa că preferă să rămână la clienţi fideli şi grijuli, care cumpără de drag şi poartă cu mândrie, care asortează hainele la accesorii sau pur şi simplu le poartă cu orice.

Devoratorii târgurilor de zorzoane ştiu de ce umblă din tarabă în tarabă şi scotocesc fiecare colţişor. Găsesc lucruri frumoase, ieftine, pentru orice ocazie, create special doar pentru ei, extrem de funcţionale în ciuda aspectului complicat. Sunt obiecte realizate cu migală şi cu principii clare de calitate. Sunt pline de imaginaţie şi de poveste, susţin o cauză sau doar te fac să zâmbeşti. Sunt micro-lumi care îți fac viaţa mai frumoasă.

Şi pentru că un pic de tehnologie nu strică, de pe bloguri aflaţi locaţia târgurilor, poveştile altor artişti, sfaturi practice dacă doriţi să vă apucaţi de lucru manual. Încercaţi BuyHand, ILoveHandmade, V4Vintage, Breslo.

marți, 5 octombrie 2010

Nu e toamnă!

A venit, a venit toamna.. Uite-așa mă încântă toți pasagerii vieții mele de când o trecătoare răcoare s-a așternut peste oraș. Abia la început de Brumărel, zgribuliții s-au și înfipt în cizme și paltoane. Deprimații au regăsit muza preferată, petrecăreții au pus de țuică, gospodarii de târgul recoltei, gospodinele de murături. Da, dragii mei, e octombrie. Dar asta nu mă convinge că a venit toamna, la fel cum nu mă convinge să mai pun o pătură peste nostalgie și să-mi acopăr inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta.

Cum aerul condiționat nu m-a lăsat să mă încălzesc feeric în această vară, iar gândurile de concediu au fost tare departe de mine, sus numitul Brumărel m-a găsit extrem de ferice, la Mizil și nu oricum, ci în concediu. Este primul semn că încă este vară, nu? Apoi astăzi a fost prima zi în care nu a funcționat aerul condiționat și aproape mi-a fost cald la birou. Dacă nici ăsta nu e semn de vară atunci eu nu mai știu altele. E adevărat că a început școala și am revenit la alergatul prin mijloace de transport de la muncă spre cursuri. Dar cum prima temă este un studiu de caz asupra călătoriei lui Alice în țara minunilor, nu îndrăznesc să scot depresia și nostalgia din cutiile lor cu buline (înșelătoare culori și forme ascund nisipurile mișcătoare).

Pun ștampila de vară și pe ziua de azi și mă grăbesc să-mi fac temele în compania unei cărți mari și verzi, cu poze colorate, apărută în 1987.

duminică, 3 octombrie 2010

Despre locuri și orașe – Mizil

Nu vă uitați chiorâș, Mizil este un oraș din județul Prahova, aflat pe drumul dintre Ploiești și Buzău. Recunosc, nu este un loc turistic, deși se află pe Drumul Vinului și dacă veniți toamna când se fac strugurii puteți face un popas la fiecare două porți pentru vin, must, struguri și alte roade de toamnă. Și crizanteme, multe, bogate, multicolore. Dar nu pentru asta am ajuns la Mizil și nici pentru a vedea locul unde Conu' Leonida a dat piept cu reacțiunea sau 'Orașul unde nu se întâmplă nimic' cum a zis Geo Bogza după cele 175 de minute petrecute la Mizil. Am venit la Mizil la o întâlnire, la o primă întâlnire de dragoste.

Nu mint când spun că este vorba despre un oraș mic. Mergeam cu 40 km/h și am trecut prin centru ca prin brânză, deși ar fi trebuit să opresc când am văzut biserica. Era clar că acolo e centrul. Am reușit să întorc aproape de ieșirea din oraș și am cerut indicații la o benzinărie unde și câinele s-a uitat ciudat la mine. Da, căutam Casa de cultură, pitită în spatele dispensarului, dar care se află chiar în centru. M-am întors cu 20 km/h și am dat ocol până am găsit instituția și un loc de parcare. Apoi am dat ocol clădirii până am găsit o ușă deschisă. În tot acest timp mi-a țiuit liniștea în urechi. Liniște de oraș mic, de priviri curioase, de aer tare. Am intrat și m-am prezentat doamnelor de la masa de întâmpinare. N-au spus nimic și am rămas curând fără cuvinte, doar cu un zâmbet jenat și cam tâmp. Mi-au zis că pot intra în sală și, pentru că ajunsesem exact la ora anunțată, am intrat. M-am trezit singură într-o sală mare plină de scaune tapițate. Doamnele au venit după mine și mi-au alungat nedumerirea spunându-mi că încă nu a început și că pot sta cu dânsele până începe (sau până mai vine cineva să nu mă simt stingheră în sală). Am refuzat (politicos sper) și am ieșit să văd orașul.

Biserica este cea mai frumoasă clădire din multe orașe românești. Mizil nu se dezminte. Două parcuri mici, câteva monumente, un târg de sfârșit de săptămână (cu brânză, pastramă, covrigi, miere, gemuri, călușei, jocuri mecanice, bilete de loto), primăria în haină nouă. Lume multă, dar se știau toți între ei, se salutau și stăteau de vorbă de parcă n-ar fi fost zi de lucru și n-ar fi avut nici o treabă. Străinul cu aparat foto e privit cu suspiciune. Am aflat că aici se fac saltelele Relaxa și vinul Tohan. Apoi m-am retras din nou în Casa de cultură unde deja începuse să se adune lume. Întâi organizatori, sunetist, doamnele de la bibliotecă, fetele de la Amadeus care aveau recital. Apoi școala primară, gimnaziul, liceul, profesorii, doamna jurist, invitații și restul orașului. Sala s-a umplut.

Au vorbit primarul Emil Proșcan,organizatorul, Dan Puric (trebuie să revin cu detalii despre părerile domniei sale despre tot și toate pentru că m-a revoltat, m-a intrigat și merită un răspuns), Gheorghe Neagu de la Oglinda literară , Florentin Popescu. Prin telefon Dan Pița și Fănuș Neagu.
Într-o atmosferă și comică și tristă, de la masa de nuntă cocoțată pe o scenă frumos aranjată (posibil de un scenograf angajat care a costat posibil 2400 ron, bârfea lumea în jurul meu) a răzbătut dorința de a face literatură de calitate, literatură românească. Într-o țară în care fiecare se gândește la el, la clipa actuală, la chiria de mâine, la Mizil, într-o sală întunecoasă de cămin cultural, de pe o scenă împodobită festiv în cearceafuri lucioase, o mână de oameni militau pentru dreptul cuvântului la viață. Și nu militau oricum, ci cu emoție, cu suflet.

Nu știu dacă cei pe care îi publică revista literară Fereastra de la Mizil vor ajunge scriitori recunoscuți, vor avea cărți cu coperte frumoase așezate cuminți în rafturi de librării. Nu știu nici măcar să spun dacă au vreo urmă de talent. Dar își doresc să înșire cuvinte și să le vadă așternute pe hârtie. Iar cei la Mizil - domnul Lucian Mănăilescu, cel care duce singur toată munca de redacție, organizare, fotografii, design, buget – dăruiesc un pic din sufletul lor acestei dorințe. De dragul literaturii române. Sunt vorbe mari, știu. Dar mai știu că efortul domniilor lor va fi răsplătit. Au găsit resurse pentru a organiza acest eveniment în ultimii 4 ani. M-au convins să descopăr orașul Mizil, revista Fereastra și bucuria unor oameni care au speranța că vor schimba ceva în bine. Am avut o întâlnire plăcută, aproape 240 de minute de Mizil, și-l contrazic pe Geo Bogza: la Mizil se întâmplă ceva!

vineri, 1 octombrie 2010

Joi

E prea întuneric. Poate chiar plouă. Nu văd nimic. A da, trebuie să deschid și ochii ca să văd.
Cu gândurile astea îmi consum câteva minute importante în pragul dimineții. Apoi încerc să recuperez timpul pierdut și mai rău întârzii. Ies pe ușă fără ruj, cu cei mai comozi și lăbărțați pantofi, verificând des ceasul. E bine, ajung. Pierd primul metrou și citesc relaxată 6 minute până vine altul. Mă înghesui involuntar cu cartea deschisă și fără să mă țin de bară (necesită antrenament!). Prind cu greu al doilea metrou și consult bucuroasă ceasul. Ajung. Metroul decide să staționeze în tunel în așteptare. Mă uit la ceas un pic stresată și mă lipesc de ușă socotind o lansare cu bătaie lungă. Încă ajung. În sfâșit poposește în stație, deschide ușile cât să mă strecor și ies prima din metrou, urc prima pe trepte și văd prima fundul microbuzului care se îndepărtează. Am ajuns. Uimit de dosul primit, consult ceasul. La fix. Revin la metrou - căci ruta alternativă are alt punct de plecare – și văd alt dos, al metroului. Citesc 4 minute și mă urc în metroul aproape gol.

Ruta alternativă este în reconstrucție. Pe scurt, șantier. Mă felicit că nu am tocuri și patinez prin noroi 20 de minute. Ajung târziu și mă jenez cumplit de pantofii mei stâlciți și plini de noroi și de ciorapii stropiți nepermis de mult. În fața intrării o duduie coboară neatinsă dintr-un taxi. O privesc cu ură. Are pantofi curați. O depășesc grăbită, dar mă ajunge din urmă la lift. Abia atunci constat că are părul ud și se examinează uimită, nesigură de hainele pe care le poartă. Am uitat de ură și ne privim complice. Îmi șoptește stins: „M-am trezit târziu”. Deja ne zâmbim. Ea coboară la 3, eu merg mai sus. La 3, un nene drăguț mă informează că ar fi bine să cobor pentru că liftul nu merge mai sus. Ies umil și urc pe scări. Mă opresc direct în baie și-mi spăl agitată ciorapii și pantofii. Târziu, foarte târziu, ajung la birou.

După o somnolență de 8 ore plus pauză de masă, găsesc foarte plăcută ocazia de a mânca o pizza în oraș. N-am mult timp, la 7 fără un sfert trebuie să mă prezint la Ateneu (a început stagiunea!), dar pentru un prieten și o vorbă se găsește timp mereu. Surprinzător, și prietenul mai are treburi și terminăm de mâncat suficient de devreme cât să apuc să stau de taclare jumătate de oră cu tovarășii de la renne, reuniți la o roată de bere. E prima oară când îi văd, dar sunt plăcuți și veseli și mă despart cu greu. Ajung alergând la Ateneu la 7 fără 5. Îmi ocup locul, îmi amuțesc telefonul, îmi adun gândurile și cu ochii închiși și degetele neliniștite, savurez. Primesc 2 bisuri de solist și 2 de orchestră. O zi plină de noroc!

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine