luni, 28 mai 2012

Portret


Clădirea nu era înaltă, vreo două etaje și un fel de mansardă cu balcon. Dantelăria de lemn închis la culoare și zidăria albă aminteau de Sinaia lui Caragiale. Balconul dădea în parc, un parc verde și aburit de ploaie, pustiu și întunecat la ora aceea de seară. Ploaia măruntă nu contenea să cadă, întunecând pământul, alungând păsările. Scaunul scârțâi încet și femeia se întoarse spre el. O urmă de parfum se mișcă în jurul ei și se lăsă dusă de vânt. El îi apucă o șuviță de păr de pe frunte și o încolăci pe un deget. Bucla albă se lăsă bucuroasă mângâiată și se așeză cuminte după urechea femeii. Bărbatul îi întinse țigara de foi. O luă apoi de mâna liberă și cu ochii ațintiți în ceața verde, fără o vorbă, își gustară în liniște fumul timpului.

duminică, 27 mai 2012

Rânduri de jurnal

Sunt unele zile pe care le închei cu o mulțumire. Zile în care te înclini în fața întâmplării care s-a decis să te bucure. De ce tu și nu altul? Nici nu mai contează. Îmi spunea cineva mai demult: ”Să nu te îndoiești că meriți ceea ce primești bun. Dacă se răzgândește soarta și nu ți le mai dă?”

vineri, 25 mai 2012

Pascal Quignard – Vila Amalia

foto: humanitas.ro
În cazul de față, povestea este mai complicată. A fost întâi expoziția, apoi filmul și la urmă cartea. Din interpretările acestei povești, m-am atașat de o idee a singurătății asumate, a hipersensibilității și percepției, a căutărilor și renunțărilor. Vila Amalia este un fel de poezie fără altă rimă decât repetiția fără capăt a vieții.

Ann își caută singurătatea, se desprinde de lume, își ascunde actele și se refugiază într-o casă construită în munte, pe o insulă italiană. Este un muzician cunoscut și apreciat de puțini, dar puținul public îi e fidel. Compune, reinterpretând compozițiile altora. Le retrăiește, le dă alt sens. Încojurată de oameni asemenea ei și fugind fără odihnă de cei diferiți, Ann își construiește o lume. Poate e curaj, poate e nebunie. Talent sau neputință. Romanul e infinit mai bun decât filmul, acesta din urmă fiind doar una dintre interpretările posibile. Dar mie mi-a plăcut alta. N-am vrut să găsesc un om care fuge de lume, ci unul care-și caută liniștea și fericirea. N-am vrut să văd un neînțeles, ci un om prea plin de sensuri. N-am vrut să cunosc distanța și am apreciat intimitatea.

Vila Amalia este un roman surprinzător de complex și de bogat în sensuri. Este scris ca o melodie și curge lin sau dramatic, ca viața.

marți, 22 mai 2012

28 iunie 2007

Mă încearcă o stranie durere..
Timp, lume, eu, ceilalţi
Cuvinte nebune aleargă prin lume;

Mă încearcă o stranie bucurie..
Oare mâine?! Oare acum?!
Când explodeaza vulcanul din mine;

Mă încearcă neştiutul,
Mă zgârâie cu unghiile,
Mă sfâşie cu dinţii,
Aş vrea să strig, dar n-are cum s-audă
Aş vrea să-mi scot inima, să nu mai doară-n mine
Şi timpul peste toate se-aşterne înciudat
Şi viaţa fără milă o ia iar de la cap!

duminică, 20 mai 2012

Kilipirim

Weekendul acesta este iarăși târg de carte cu reducere la Sala Dalles. A devenit deja un obicei pentru mine să petrec câteva zeci de minute scotocind printre apariții editoriale cunoscute sau nu, căutând prețuri bune și socotind ce pot lăsa pe mai târziu și ce e musai să iau acum.

Ediția aceasta aș fi cumpărat tot standul Humanitas. Nu știu dacă sunt ei mai cu moț sau pur și simplu îmi plac mie cărțile lor, cert e că am plecat cu trei și mi-am dat peste mână la încă vreo două, după care am renunțat să mai mă apropii de stand. Sigur mai găseam. Nu e vorba că îmi place să cumpăr (deși e adevărat), dar erau și ieftine (5, 10, 15 lei o carte nu e tocmai un preț mare) și cum aș fi putut refuza un Cortazar?!

Smulsă cu greu din mrejele Humanitas, am zis să arunc o privire și în rest. Polirom și-a făcut un obicei din a veni la târg cu aceleași prețuri ca și în librărie, lucru nu tocmai apreciat de căutătorii de chilipiruri. Aveau și ei o selecție de cărți la preț de 10 lei, dar nimic din ce urmăresc eu. Alea bune tot atât costau, deși sunt apărute de ani buni. În fine, toate la timpul lor. Celelalte edituri îmi par axate pe nișe de public și cum nu sunt amatoare de cărți educaționale sau pentru copii, am parcurs cu pași repezi mare parte din târg. M-am mai oprit la anticariatul Nemira, de unde pentru 3 sau 5 lei puteai să pleci cu o carte. Ispititoare oferta de preț, chiar dacă cea de carte nu era variată sau atrăgătoare. Însă știam din experiențe anterioare că cei de la Nemira obișnuiesc să publice cărțile lui Onetti, așa că am perseverat și am avut rezultate bunicele: un Onetti necunoscut mie și un mic roman de aventuri cu pirați de dragul vremurilor trecute.

Aveți timp și astăzi să vă împrospătați biblioteca la prețuri rezonabile. De data aceasta, chiar nu se poate văita nimeni că e scumpă cultura. 5 lei înseamnă o cafea, o bere sau o sticlă de suc, nu e tocmai o avere. În plus, cărțile nu au termen de valabilitate, vă puteți bucura de ele oricât de mult doriți.

vineri, 18 mai 2012

Statuia care privește în sus

Fără să vreau, în orașul în care toată lumea privea în sus, am observat că și statuile o fac. Le înțeleg foarte ușor motivele, peisajul alpin îți răpește privirirea vrei, nu vrei, dar chiar și așa, era o abundență de priviri în sus. O fi de la nivelul de trai francez, de la orgoliu lor național, de la atitudinea cu nasul în vânt, de la mirosul Alpilor.

În orașul meu, toată lumea privește în jos. Asfaltul, pământul, bordurile, roțile mașinilor atrag toată atenția. Și statuile sunt impunătoare și arată dur cu degetul.. în jos. Privirile tuturor, fie ei oameni în mișcare sau înlemniți pe un postament de beton, țintesc pământul strămoșesc și nu pot să nu mă întreb dacă e semn de respect față de acesta sau de îndemn la o resemnare care ne poartă semnătura prin toată istoria.

Aș vrea să văd o statuie care privește în sus. Aș vrea să-mi îndoi gâtul în acea poziție în care nu e obișnuit să stea, să-mi flutur nările în vânt și să privesc în sus la statuia care, la rândul ei privește în sus. Găsiți la voi în oraș așa ceva? Dați-mi de veste și să facem apoi publice fotografiile privirii spre cer. Să arătăm că se poate să ne preocupe și altceva decât vârful pantofilor.

duminică, 13 mai 2012

Despre dorințe

Mi-a fost mereu extrem de greu să-mi găsesc o dorință precisă, calculată la secundă cu lux de amănunte. Nu am fost dintre cei care pot spune cu mâna pe inimă: de când eram mic visam să ajung aici sau să am meseria pe care o am sau să fac vreun lucru anume. Viața mea a fost o listă scurtă de dorințe generale. Invariabil, la revelioane, suflat în păpădii, cules de gene și alte ocazii de a-ți alege o dorință norocoasă, mă gândeam că aș dori să fiu sănătoasă, să-i am pe cei dragi mereu aproape și să ne meargă bine. A venit însă momentul să fac precizări. Nu de alta, dar poate norocul meu e confuz și simte nevoia unui mic impuls în direcția bună.

Așadar, fără vreo ordine anume, vreau .. și .. și .. Vă las spațiile goale pentru propriile dorințe, nerostite încă, neformulate într-o formă amănunțită. Pentru cele mici, neimportante, pe care nu le luați în seamă și nu le duceți la îndeplinire. Vă doriți o baie în mare în mijlocul săptămânii? Sunt sigură că se poate realiza. Trebuie doar să începeți de undeva. De ce nu de la datele problemei? Știți bancul acela în care un om se ruga la Dumnezeu să câștige la loterie o sumă mare de bani și în urma rugăciunii lui fierbinți, Dumnezeu a răspuns: "Fiul meu, eu te ajut, dar cumpără măcar un bilet." Așa că haideți să ne facem lista de dorințe și apoi să cumpărăm un bilet pentru fiecare.

vineri, 11 mai 2012

Mario Vargas Llosa – Visul celtului

foto: humanitas.ro
Departe de a fi doar un roman, Visul celtului este un documentar autentic despre colonizare, civilizare, drepturi și proprietăți. Este un drum trist, care în numele religiei, comerțului și lumii europene a ucis milioane de oameni. Visul celtului nu este recomandat celor sensibili. Tușa lui Llosa e crudă, adâncă. Personajele sale sunt veridice, brutale și fidele istoriei care nu ne face cinste. Visul celtului este un roman despre un adevăr pe care nu ne dorim să-l știm.

Construit pe mai multe planuri, amestecând viața personală a personajului cu istoria timpurilor pe care le trăiește, combinând dramele de niveluri diferite, romanul este impecabil. Își ține cititorul aproape, chiar dacă uneori îl face să-și întoarcă privirile. Îi transmite senzațiile și sentimentele atât de limpede, încât lectura poate deveni dureroasă. Viața unui condamnat la moarte se va dovedi viața unui erou sau a unui trădător? Va deveni călăul civilizator victimă colonizată? Raporturile de putere se inversează rapid, șuvoiul de evenimente trebuie judecat și analizat la rece, dar inima, inima triumfă întotdeauna.

luni, 7 mai 2012

Norii

Am văzut doi nori albi ieșindu-și în întîmpinare și săruntându-se. Mergeam pe linia de tramvai, cu ochii lipiți de cer și, poate pentru prima dată, nu-mi țineam privirile ferecate pe vârful pantofilor. Priveam cerul și înțelegeam că norii fac dragoste. Acolo sus, expuși vânturilor și razelor violente de soare, fără pic de intimitate sau adăpost, doi nori fără siluetă și aspirații se îmbrățișau pătimaș. Am știut atunci că e posibil. Dacă ei pot, cu siguranță putem și noi. Ultimul petec de albastru a dispărut dintre ei, norii au devenit unul singur, mai strălucitor și mai rotund. Nu știu să măsor cerul, dar dacă în nesfârșirea lui doi nori au reușit să se întâlnească, atunci noi de ce nu ne întâlnim? De ce între noi mai păstrăm atâta albastru? De ce ne ferim de atât de multe lucruri, cele mai multe viitoare? Ne dăm târcoale într-un obositor joc al sorții, ne umilim și ne îndurerăm, ne spunem lucruri fără noimă și ne ascundem în tăceri prea lungi, ghicim, presupunem, dăm curs fiecărei temeri. Omorâm fiecare clipă de extaz într-un noian de neîncredere. De ce nu iubim ca norii?


duminică, 6 mai 2012

Modele pentru români (VI)

foto: ucamarinescu.ro
Am auzit când și când despre această doamnă, în interviuri și reportaje care încercau să sublinieze suspansul și senzaționalul din viața domniei sale. Recunosc, printre rânduri și vorbe am rămas mereu cu melancolia sfârșitului de drum, cu emoția unui nou început și cu gustul dulce-amar al unei vieți trăite în mișcare.

Doamna Uca Marinescu este exploratoare. A călătorit în toată Europa, Chile, Bolivia, Peru, Noua Zeelandă, Mongolia, Irlanda, Bhutan, Birmania, India și în multe alte ținuturi. Este prima femeie din lume care a atins ambii poli în același an, la o vârstă de peste 60 de ani. Fiecare expediție este minuțios documentată, cu fotografii și însemnări, dar toată averea dânsei este înmagazinată discret în amintiri. Locuiește într-un apartament cu două camere din cartierul bucureștean Drumul Taberei și în ultimii trei ani a stat acasă doar 12 luni.

Sigur, calculate obiectiv, rezultatele domniei sale sunt importante și demne de laudă. Dar ce-mi place mie cel mai mult la dânsa este nu faptul că a fost în stare să facă toate aceste expediții și nici acele titluri de 'prima femeie care a făcut asta', ci modestia drumurilor sale. Drumurile făcute de dragul drumurilor, al cunoașterii, al timpului. Drumurile făcute cu drag, cu blândețe, cu liniște. „Mi-am făcut, de la bun început, o strategie, pe care am şi transformat-o în deviză: nu eu plec într-o expediţie, ci expediţia mă ia cu ea.”, spune Uca Marinescu într-un interviu acordat adevarul.ro.

În 2010 a făcut ocolul lumii în cinci luni de drumuri. Itinerariul a cuprins numai locuri în care Uca Marinescu nu mai pusese piciorul, și nu a fost ușor de alcătuit: București - Ecuador - Galapagos - Venezuela - Mexic - Guatemala – SUA – Canada – Japonia – China – Vietnam – Laos – Cambogia – Armenia - Georgia – Uzbekistan – Iran – Dubai – Madagascar - Franța – București. Și chiar dacă lauda nu ar fi nejustificată aici, Uca Marinescu are o altă definiție pentru fericire: „Acel „acasă" care sunt convinsă că există pentru toată lumea. Eu cred că fără noţiunea asta nu te poţi simţi bine, nu poţi fi fericit. Pentru că fericirea nu ţine de nimic altceva, din punctul meu de vedere, decât de „acasă", declara dânsa în același interviu pentru adevarul.ro

vineri, 4 mai 2012

Acasă

Mă întorc mereu la tine. Semeţ sau cu ochii în pământ, cu daruri sau cu buzunarele goale, cu lacrimi murdare sau cu chipul fardat cu lumină. Mă întorc la tine cu speranţă, cu bucurie, cu recunoştiinţă. Nu ştiu a trăi altfel. Ca păsările acelea de pe munte, care îşi găsesc perechea o singură dată şi nu mai ştiu să trăiască decât aşa. Timpul meu e discret, e un curent sub formă de impulsuri, sublime când au amplitudine mare, ucigător de dureroase când lipseşti.

 

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine