joi, 30 decembrie 2010

Filmele sărbătorilor

Sunt în vacanță. Cea mai lungă vacanță a anului 2010. Mă strădui să avansez cu proiectul ReUseMe și printre sarmale și bomboane de pom se strecoară inevitabil timp pentru filme. Nu, nu producțiile televizate gen Singur acasă X și altele similare. Mă delectez cu domnul Alfred Hichcock , cu producțiile englezești gen Meet the neighbours cu Jeremy Clarkson și, mai nou, cu seriile de Survivor.

Fiecare dintre aceste producții îmi stârnește întrebări. Este singurul lucru pe care îl au în comun. Întrebări despre imaginația limitată a scenariștilor din ultimii 50 de ani, despre șansele de a face un film, de a te bucura de fiecare clipă, de a descoperi lucruri senzaționale și a le împărtăși în cel mai firesc mod cu putință. Despre oameni, natura umană în sine, reacțiile astea imprevizibile care ne conduc viață. Despre divertisment, natură, istorie. Despre supraviețuire.

Mi-e teama să intru în 2011, recunosc. Horoscopul (unul dintre ele) pentru 2010 îmi anunța unul dintre cei mai buni ani ai vieții. Nu pot clasifica în cel mai bun și cel mai prost, dar știu că 2010 a fost un an al încercărilor, a fost un an de curaj, de independență, de revoltă. A fost un an în care am îndrăznit (cu multă trudă) să pun umărul și să muncesc pentru ceea ce-mi doresc. Dar 2010 nu a fost destul. A spart gheața și m-a lăsat plutind pe banchize. Am nevoie de un 2011 care să cultive ceea ce am obținut, să fructifice. E un an cu multă trudă și am nevoie de noroc. Învăț de la cei din jurul meu, învăț din seriale, din cărți. Mă agăț de orice și sper. Nu-mi doresc decât să fiu bun, să am curaj și să rezist furtunilor.

luni, 27 decembrie 2010

Ziua mea norocoasă

Bruce Springsteen și My Lucky Day. Îl las pe el să vă spună mai bine și să vă introducă în atmosferă. Surprinzător (sau nu) ninge în București de azi-noapte, cu fulgi mari, calmi și frumoși. Revin mâine cu pictorialul care ilustrează grozav ziua mea norocoasă. Sărbătoriți, sărbătoriți, sunt încă zile, e încă drag..

In the room where fortune falls
On a day when chance is all
In the dark of fierce exile
I felt the grace of your smile

Honey, you’re my lucky day
Baby, you’re my lucky day
Well I lost all the other bets I made
Honey, you’re my lucky day

When I see strong hearts give way
To the burdens of the day
To the weary hands of time
Where fortune is not kind

Honey, you’re my lucky day
Baby, you’re my lucky day
Well I lost all the other bets I made
Honey, you’re my lucky day

I’ve waited at your side
I’ve carried the tears you’ve cried
But to win, darlin’ we must play
So don’t hide your heart away

Honey, you’re my lucky day
Baby, you’re my lucky day
Well I lost all the other bets I made
Honey, you’re my lucky day

sâmbătă, 25 decembrie 2010

De Crăciun

Pentru cei care m-au făcut și nu s-au plâns o clipă. M-au întâmpinat zâmbind, cu lacrimi în colțul ochilor, mângâindu-mă stins să nu cumva să mă vatăme. Pentru cei care m-au făcut să râd pentru prima dată, mi-au șters lacrimile și mi-au ajutat pașii să-și găsească o cale. Pentru cei care mi-au ținut mâna ca să pot scrie. Pentru cei care mi-au spus povești, m-au învățat să visez, să sper, să cred. Pentru cei care m-au învățat să mă rog și să mă închin. Pentru cei care m-au iubit încă dinainte de a fi eu. Pentru cei care m-au iubit și după ce m-au cunoscut. Pentru cei care m-au îmbrățișat când mi-a fost mai greu. Pentru cei care m-au ținut de mână o viață și când viața s-a terminat au refuzat să mă lase singură. Pentru cei care au plâns din cauza mea, pe care i-am rănit, pe care i-am nedreptățit. Pentru cei pe care i-am părăsit. Pentru cei pe care i-am făcut să păcătuiască urându-mă. Pentru cei pe care i-am făcut să sufere iubindu-mă. Pentru cei care au plecat și pentru cei care au rămas. Pentru cei care n-au mai venit. Pentru cei pe care nu mai pot să-i îmbrățișez. Pentru cei de care mi-e dor. Pentru cei fără de care nu pot să trăiesc și care mă țin de mână de dincolo de lumi. Pentru cei care-mi zâmbesc dimineața și care mă sărută seara. Pentru cei pe care-i aștept. Pentru cei pe care-i iubesc. Pentru cei care mi-au lăsat urme pe inimă. Pentru cei care m-au învățat să gândesc, să vorbesc, să simt. Pentru cei care-mi sunt aproape și pentru cei care-mi sunt departe.

joi, 23 decembrie 2010

Snow Hey Oh!

Încep să fie necesare incantații speciale pentru ca buletinul meteo să anunțe ceva zăpadă. Începem blând cu Red Hot Chili Peppers. Dar dacă se încăpățânează să nu ningă (măcar la munte), vom continua cu ceva mai brutal. Știți vreo metodă de chemat zăpada?

marți, 21 decembrie 2010

Despre locuri şi oraşe - Castelul Corvinilor

Am ajuns în Hunedoara pentru a descoperi Castelul Corvinilor, poate cel mai frumos castel de factură gotică din România. Oraşul mic mi-a părut lăsat în paragină, fiindcă am văzut foarte puţini oameni pe străzi şi m-a copleşit imaginea dezolantă a combinatului siderurugic părăsit, bântuit de ciori şi înnegrit. Am aflat că o parte din el ar fi fost preluată de ArcelorMittal şi că o mică parte din locuitori încă lucrează acolo, dar sunt trimişi des în şomaj tehnic.

După sumbra plimbare prin oraş, am ajuns la minunatul Castel al Corvinilor, devenit resedinţa unui strălucit rege al Ungariei medievale, Matei Corvin. Monumentul este impresionant prin diversele stiluri de construcţie, dar şi din punct de vedere arhitectural şi militar. Construit în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara, castelul a suferit diverse transformări de-a lungul secolelor prin adăugarea unor turnuri şi a unor camere de onoare. Este o reşedinţă feudală, dar şi un punct strategic întărit, prevăzut cu turnuri, bastioane şi un donjon.

După ce am trecut un pod de lemn peste albia unui pârau şi am intrat în curtea castelului, am avut impresia că m-am întors în timp. Lângă capela zidită în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Legendele spun că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă, dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spune că inscripţia de pe zidul fântânii înseamnă « Apă ai, inimă n-ai ».

Mi-am lăsat imaginaţia să zburde admirând Turnul nou de poartă, apoi am deschis o uşă masivă de lemn în spatele căreia se află vechea închisoare (unde se zice că ar fi fost întemniţaţi Vlad Ţepeş şi Gheorghe Doja). În stânga, am găsit Loggia Matia unde se află pictura referitoare la legenda corbului de la care se zice că îşi trag numele urmaşii lui Ioan de Hunedoara, apoi Camera de Aur, în care este adăpostită expoziţia “Obiecte din colecţiile Muzeului Castelului Corvinilor, Hunedoara”.

Urc la etajul superior al Turnului nou unde se află Camera Domniţelor. Traversez Scara spirală şi dau de Sala Dietei construită în stil gotic târziu, în cea de-a doua etapă a lucrărilor lui Iancu de Hunedoara, având medalioane pictate pe pereţi (printre ele se găsesc şi portretele domnilor Matei Basarab din Ţara Românească şi Vasile Lupu din Moldova).
Legendele spun că cei găsiţi vinovaţi în Sala Dietei erau puşi să treacă prin « groapa coaselor », o groapă adâncă de 8-10 m, prevăzută cu un sistem mecanic pe bază de scripeţi care punea în mişcare mai multe coase. Nimeni nu mai ieşea viu de aici. Un alt loc de groază era « groapa leilor », unde erau de fapt urşi înfometaţi sau lupi gata să-i sfâşie pe cei trimişi la moarte. Este interesant faptul că gropa animalelor se află chiar sub fereastra Camerei Domniţelor, la rădacina Turnului Buzduganului (cel cu cavaler în armură înfipt în vârful turnului).

Mă îndrept spre ieşire pe scara de piatră care conduce la etajul Turnului Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului). Urc apoi prin partea dreaptă la al doilea etaj al Palatului sudic, în camerele folosite în secolul al XVIII- lea ca birouri pentru Administraţia minelor de fier din Munţii Poiana Ruscă.

Sala Cavalerilor se află în latura vestică a castelului la parterul Palatului Mare şi este împărţită în două sectoare de un şir de coloane octogonale. Pe vremuri, servea ca sală de mese la ocazii festive sau ca sală de judecată şi întruniri pentru nobili, după model german. Astăzi se poate admira aici o frumoasă colecţie de arme şi armuri medievale.

Închei acest tur imaginar prin a vă ruga să încercaţi să vă imaginaţi că v-aţi întors în timp, în vremurile Corvinilor şi al domniţelor, şi să parcurgeţi cele 42 de încăperi, cele două terase şi cele două poduri ale Castelului Corvinilor (aproximativ o suprafaţă construită de 7000 metri pătraţi) în linişte, gustând istoria.

Visul

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine când am să le citesc din nou nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo de sub talpa ta să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu.. Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

duminică, 19 decembrie 2010

Privind

Am ajuns printr-o conjunctură interesantă – cauzată de alinierea planetelor, de blogul lui Dragoș Bucurenci și de okian.ro – în fericita posesie a cărții Practices of Looking: An Introduction to Visual Culture. Și nu oricum, ci gratis. O carte editată de Oxford University Press în 2009, mare, cuprinzătoare și cu un subiect pe sufletul meu: teoria privitului. Un manual de peste 400 de pagini destinat imaginii, frumosului și concretului, adevărului și iluziei, culorii și umbrelor. Un manual de jurnalism, de etică, de viață. Încă din primele pagini, mesajul e clar: priviți lumea cu alți ochi, priviți dincolo de cuvinte sau, cel mai bine, doar priviți. Am primit-o de câteva zile doar și nu am avut timp s-o parcurg în întregime. Am frunzărit și m-am uitat la poze, am găsit fotografii care m-au fascinat și fotografii pe care nu am suportat să le privesc ( a trebuit să se acopăr ca să citesc pagina respectivă, era vorba despre fotografia unui băiat mort, mutilat și omorât pentru că era negru și a fluierat lângă o femeie albă). Da, imaginea surprinde și ce nu dorim să vedem. Sau poate mai ales ce nu dorim să vedem?

Vin sărbători frumoase, vine zăpada (sper!), vin zile de vacanță, un an nou și cine știe ce ne mai prezic horoscoapele. Priviți prin imaginile ce vă înconjoară. Ce se zărește dincolo?

vineri, 17 decembrie 2010

Milan Kundera - Insuportabila ușurătate a ființei

În ultima vreme mi-au atras atenția tot mai des cărțile lui Milan Kundera. V-am povestit deja despre 'Lentoarea' și 'Ignoranța'. Mi-ați trezit curiozitatea pentru 'Insuportabila ușurătate a ființei' și, în treacăt, am agățat 'Valsul de adio' și 'Iubiri caraghioase'.

Mă scufund într-un univers Kundera cu atâta plăcere și interes încât mă întreb cum a reușit un singur om să nască lumi atât de diferite și totuși asemănătoare. Regăsesc personajele în diferite ipostaze și mă surprind de fiecare dată cu alte calități, cu alte decizii, cu alte gânduri. 'Valsul de adio' este un fel de Agatha Cristie într-o stațiune cehă de tratament, în timpul transformărilor comuniste (până acum aceasta este una dintre constantele scrierilor lui Kundera, nu poate uita acel regim și transformările sociale pe care le-a indus). Plină de umor, de savoare, de substanță. 'Iubiri caraghioase' este o colecție de povestiri scurte, de tipologii umane creionate cu umor și îndrăzneală. Poate fi un manual de relații eșuate, un carusel de intrigi, minciuni, sentiment, absurd, ironie, noroc.

Despre 'Insuportabila ușurătate a ființei' trebuie vorbit separat. Îmbină atât de multe planuri încât și despre nivelurile ei interne ar trebui vorbit separat. Filmul din 1988 a ales impactul invaziei rusești, urmare a Primăverii pragheze, asupra vieții protagoniștilor, apoi exilul, întoarcerea, refuzul colaborării și decăderea, ascunderea, refugiul. Întrebarea care răzbate din film este 'cum ar fi fost dacă?' Dacă n-ar fi fost întâmplarea, dacă istoria s-ar fi scris altfel. Dar 'Insuportabila ușurătate a ființei' este și un roman al intimității, al dragostei în cele mai ciudate și neînțelese forme ale ei. Este un roman al sufocării și al eliberării, al conștiinței și al lipsei de scrupule, al greutății și al ușurătății. Indiferent dacă îl veți considera plăcut sau nu, real sau pură imaginație, 'Insuportabila ușurătate a ființei' va fi sigur fascinant.

Când am să temin de citit toate cărțile lui Milan Kundera am să le iau de la început. Sunt atemporale și mi se potrivesc ca o mănușă. Dacă citind 'Lentoarea' izbucneam la fiecare 2fraze, aprobându-l zgomotos, descoperirea 'Insuportabilei ușurătăți a ființei' m-a implicat în procese mult mai profunde, de introsecție și analiză. Sunt oare o Tereza sau o Sabina, un Tomas sau un Franz, mă înalț din greutatea ființei umane sau mă zdrobește ușurătatea ei?

miercuri, 15 decembrie 2010

Despre curiozitate

sursa foto
Mă gândisem să vă povestesc astăzi despre ultima lectură, o carte de altfel extrem de interesantă şi sensibilă, dar întâmplarea a adus cu totul alt subiect: curiozitatea.

Românul s-a născut poet, dar mai ales curios. De când mă ştiu, priviri curioase m-au urmărit şi m-au convins să părăsesc curtea şcolii în pas vioi, să intru în şcoală contorsionat ca să nu se observe că nu port matricola, să îmi aşez hainele violent deşi nu era nimic în neregulă cu ele. Am primit vizită la domiciliu din partea învăţătoarei, pentru a vedea dacă e curat în casă, am fost întrebat frecvent ce am la pachet, de unde îmi cumpăr haine, câţi prieteni am şi câţi bani cheltui, ce fac părinţii şi unde plecăm în vacanţă. Ba chiar deunăzi, administratora blocului m-a întrebat dacă tata mai stă acasă cu noi. Nu pot uita de veşnicele întrebări despre membrii familiei, statului lor social, numărul de plozi, gândurile despre numărul de plozi, boli, decese, data unor evenimente pe care nu le am în plan, salariu, servici, colegi de servici şi multe altele specifice vecinilor de bloc.

Tehnologiile moderne au adus noi metode a satisface curiozitatea. Ce poate fi mai frumos decât să te uiţi în monitoarele colegilor? În materie de privat, la început a fost e-mail, apoi chat, apoi reţea de socializare (eu i-aş zice clinică de curiozitate avansată). Aici îţi poţi satisface (all-inclusive) toate poftele despre toţi oamenii care nu vor să aibă de-a face cu tine. Tot ce trebuie să-i convingi este să te accepte în cercul încrederii lor. Atunci totul este pierdut: fotografii, însemnări zilnice, date personale, aniversări, relaţii, totul se transformă într-un carusel al curiozităţii care se propagă şi se dezvoltă ca un bulgăre de zăpadă. Dacă refuzi colaborarea, priviri în cel mai bun caz curioase, te ţintuiesc de pretutindeni. A fi sălbatic în zilele noastre nu mai înseamnă să locuieşti în pădure cu animalele, ci să n-ai cont sau (şi mai rău) să nu foloseşti contul de socializare. În primul caz eşti doar prost, în al doilea eşti recalcitrant.

Curiozitatea online a atins cote maxime (sper eu care tot aştept să scadă). Totul se află de pe Google, Facebook Twitter. Nu te întreabă nimeni ce mai faci, cum îţi merge la şcoală, dacă ştii să joci tenis sau citeşti Kundera. Important este: “Ai cont?” De aici se descurcă şi fără tine. De fapt, cei care mai întreabă sunt politicoşii. Ceilalţi te caută direct în dosare şi te surprind cu invitaţia de a deschide uşa vieţii tale curiozităţii lor crescânde.

La şcoală învăţ că dacă nu sunt pe Google nu exist. Îmi asum existenţa mea online atâta vreme cât eu am generat-o. Dar adaug amar, că intimitatea devine o chestie din ce în ce mai prost cotată şi se pierd acţiuni importante în această bursă socială.

luni, 13 decembrie 2010

Despre locuri şi oraşe - Cluj-Napoca

Klausenburg sau Cluj a fost una dintre cele şapte cetăţi medievale săseşti ale Transilvaniei şi îşi mai păstreză şi astăzi farmecul de odinioară. Am pornit cu încântare spre acestă capitală istorică a Transilvaniei, şi încântarea a sporit pe parcursul mici mele expediţii.

După călătoria cu trenul - în care am aflat majoritatea obictivelor turistice din Cluj de la două doamne simpatice în etate, încât credeam că îl ştiu deja de mult timp şi că acum reveneam de fapt - am coborât în gară. Era ora 10 seara, aveam rucsacul în spate şi inima plină de bucurie. Mă aflam într-un oraş medieval care avea de oferit multe peisaje şi monumente istorice unice.

Nu îmi căutasem cazare aşa că am mers pe bulevardul ce pleacă de la gară şi duce drept până în centrul istoric, uitându-mă după pensiuni şi hoteluri. Am încercat un hotel dintr-o piaţă, dar după ce am aflat preţul am constat că nu îmi permiteam să iau o cameră acolo.

Am întalnit un om minunat la recepţie care mi-a demonstrat “mitul” ospitalităţii ardelenilor. A stat cu mine să căutăm cazare pe internet în funcţie de bugetul meu, a sunat să rezerve o cameră şi mi-a oferit indicaţii împreună cu o hartă a oraşului ca să pot ajunge acolo.
A doua zi, odihnită, am plecat să fac cunoştiinţă cu obicetivele turistice. Am ales biserici, catedrale, pieţe, palate, muzee, bastioane, zidurile cetăţii, parcuri şi nu în ultimul rând grădina botanică.

 Bastionul, turnul Croitorilor – fortificaţie construită în jurul secolului al XV-lea la baza colţurilor cetăţii. Se numeşte astfel fiindcă a fost întreţinut şi păzit de breasla croitorilor. Astăzi găzduieşte câte o expoziţie la fiecare etaj: de fotografie, de obiecte medievale (arme, armuri, săbii), dar şi planuri ale studenţilor de la arhitectură. De asemenea, este şi centru de informare turistică. Adresa: strada Baba Novac nr.35

 Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei – în 1842 contele Kemény József donează colecţia sa de cărţi documente şi minerale pentru a realiza Muzeul Ardealului. Azi cuprinde o secţie de arheologie, de istorie medie şi modernă, lapidariu roman şi medieval, precum şi două camere de tezaur, cu peste 1000 de bijuterii preţioase, peste 3000 de monede, medalii şi decoraţii. Din păcate eu l-am prins în renovare şi nu am putut intra. Adresa: Piaţa Muzeului, nr. 2

Biserica Reformată – a fost construită în perioada 1486-1516 în stil gotic, cu sprijinul regelui Matei Corvin. Monumetul impresionează prin mărimea sa. Nava are 34 m lungime şi 15 m lăţime, iar înălţimea pereţilor ajunge la 19 m. Am nimerit la un concert de orgă si m-a emoţionat acustica sa, renumită de altfel. Adresa: strada Farkas 

Teatrul – unul din cele 48 de teatre construite de firma vieneză Felner & Helmer, dispune de o capacitate de 900 de locuri.Adresa: Str. Stefan cel Mare 24

Universitatea Babeş-Bolyai - în 20 decembrie1872, 258 de studenţi începeau cursurile exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulţumirile românilor, iar în 1959 universităţile Babeş şi Bolyai au fost unificate. În prezent numărul studenţilor a depăşit 40 000 iar facultatea funcţionează cu limbile de predare română, maghiară şi germană. Adresa: strada Kogălniceanu 1

Biserica Sf.Mihail – un impresionant monument de factură gotică, construit pe locul vechii capele Sf.Iacob în perioada 1350-1437. Turnul împreună cu crucea din turn măsoară 80 m în înălţime (cel mai înalt turn de biserică din Ardeal). Lângă aceasta se află statuia lui Matei Corvin, un român care a devenit regele Ungariei între anii 1458-1490. A fost un rege drept şi foarte iubit de supuşii săi, iar moartea sa a dat naştere unei expresii: “a murit regele, a murit dreptatea”. Adresa: P-ţa Unirii

Casa Matei Corvin – este cea mai veche casă a oraşului, aici locuia Szilágyi Erzsébet, soţia lui Iancu de Hunedoara, când venea la Cluj. Tot aici s-a fost născut unul din moştenitorii săi la tronul Ungariei. Nu se vizitează decât holul. Adresa: Str. Matei Corvin nr. 6

Catedrala ortodoxă – ridicată în stil bizantin şi românesc între anii 1921–1933. Cupola a fost gândită asemănător cu cea a catedralei Sfânta Sofia. Adresa: Piaţa Avram Iancu

Biserica Piariştilor – pare simplă la exterior, dar este bogat ornamentată în interior. A fost construită în stil baroc de jezuiţi din donaţii, în perioada1718-1724. Este înconjurată de clădirile Universităţii Babeş-Bolyai. Adresa: strada Universităţii

Muzeul de etnografie - construit în sec. XVII, în stil empire. În secolele XVIII-XIX, a funcţionat un han, în secolul XIX devine un central politic si cultural important, în 1865 s-a întrunit Dieta Transilvaiei, iar astăzi adăposteşte un frumos muzeu de etnografie. Am găsit aici diverse sectoare: vânătoare, pescuit, păstorit, agricultură, prelucrarea fibrelor textile, cojocărit, olărit, extragerea şi prelucrarea metalelor, costume populare, covoare, obiceiuri tradiţionale. Adresa: Str.Memorandumului nr. 21

Biserica franciscană – construită iniţial între anii 1428-1529 cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Matei Corvin şi alţii, ajunge în anul 1600 la reformaţi, de la ei la iezuiţi, care au dăruit ruinele bisericii arse franciscanilor. Ei în perioada 1728-1745 au reconstruit-o în stil gotic. Adresa: Piaţa Muzeului

Grădina Botanică – se întinde pe o suprafaţa de 14 ha, unde cresc peste 10 000 de plante. Aici se mai poate vizita Muzeul botanic cu 6.900 de piese, Herbarul Universităţii ce găzduieşte 635.000 coli de herbar cu plante din întrega lume. Mi–au plăcut mult cele 6 sere cu plante tropicale si subtropicale. Adresa: Str.Republicii nr.42

Muzeul de Artă – este fostul palat al familiei Banffy şi a fost construit între anii 1774 şi 1775. În anul 1997 a fost nominalizat la premiul EMYA pentru muzeul european. Adresa: Piaţa Unirii nr. 30

Cetăţuia – oferă o minunată panoramă a Clujului. Se află pe malul stâng al Someşului şi a fost construită de habsburgi, în prima parte a sec. al XVIII-lea.

Acestea sunt principalele monumente vizitate de mine care m–au fascinat în egală măsură şi n-aş putea să realizez un top al acestora chiar dacă aş fi nevoită. Nici ordinea în care le-am amintit nu are vreo importanţă.

Nu pot spune de ce m–am regăsit in bisericile în stil gotic şi ce m–a făcut să citesc mai mult despre culte şi dogme bisericeşti. Arhitectura bogată m–a făcut să mă simt în altă ţară şi nu mi–a venit a crede că mă aflam în România.

Am fost mândră de ţara mea şi m–am bucurat egoist de faptul că am fost sub cucerire romană, austro–ungară, otomană, pentru că istoria şi–a pus amprenta într–un mod unic şi fermecător chiar dacă a fost de multe ori zbuciumat. Aş reveni oricând cu mare drag în Cluş.

duminică, 12 decembrie 2010

Azi la timpul imperfect

Mi s-a spus că nu-mi doresc destul de mult, că nu lupt suficient pentru dorințele mele nemărturisite, că nu mă apreciez și nu mă pun în valoare. Mi s-a spus că ar trebui să pretind mai multe de la viață, de la oameni, de la noroc. Că n-ar trebui să accept necazurile și mizeriile, înghionteala și răutățile, deciziile guvernului, taxele și legile care nu mi se par corecte. Cică ar trebui să ies în stradă să-mi strig nemulțumirea, să-mi ignor prietenii până primesc atenția cuvenită, să mă despart de oricine nu-mi recunoaște meritele, să-mi doresc mai mult de la slujba actuală, să plec din țară dacă nu merge cu ieșitul în stradă. Trăiesc într-o zi de azi imperfectă. Am toate șansele ca și mâine să fie la fel, totuși nu mă pot hotărî să iau decizii drastice, să fac liste clare cu ce-mi doresc și ce merit să primesc. Nu am curaj să fac ordine în viața mea cu forța rațiunii brute și mă las mereu dus de val, de timp, de noroc. Uneori mă cert pentru că nu dau ascultare acestor voci. Sunt voci de prieteni și de oameni dragi, sunt voci care luptă pentru fiecare centimentru de dorință și care știu că vor reuși. Sunt voci puternice.

E timp de gânduri, de planuri, de dorințe. E timp de socoteli, de încheieri, de începuturi. E timp de dragoste și de regrete, de entuziasm și de nostalgie. E timp de planuri și eu nu mai vreau să stiu să construiesc așa ceva. Mi-e teamă că greșesc, mi-e teamă că las timpul să moară, dar cine sunt eu să-l opresc?! Între becuri, brazi, cadouri, magazine, alergătură, înghesuială, concediu, zăpadă, familie, sărbători, sarmale, liste, cât timp mai aveți să vă gândiți la greșeli, la lupte, la planuri?

vineri, 10 decembrie 2010

Steve Vai, cuantica şi religia

Am asistat miercuri seară la concertul chitaristului Steve Vai. L-am mai ascultat la Cerbul de Aur anul trecut, pentru doar 15 minute, şi în ultimele două luni în care am privit tandru biletul din vitrină am avut o bucurie în plus.

După un drum lung printr-un Bucureşti aglomerat şi luminat festiv de iarnă, după o şi mai lungă introducere cu Proconsul şi alte două mini-trupe ale căror nume nu le-am reţinut şi nici nu vreau să le caut, a apărut orchestra (tânără şi autohtonă) şi Steve Vai. A cântat cum ştie el să cânte, a povestit cum îi place s-o facă, s-a înclinat în faţa lui John Lennon (de la a cărui tragică dispariţie se împlineau 30 de ani) şi a cântat un miraculos Feelings.

La primele acorduri ale melodiei For the love of God, pentru care eu recunosc că am o slăbiciune de multă vreme, am simţit efectul cuanticii, am simţit că suntem doar o multitudine de particule aflate la o distanţă infinită şi în acelaşi timp uniţi. Carnea mi s-a desprins de oase şi s-a împrăştiat în bucăţele, apoi oasele s-au măcinat şi au devenit făină, ca în cele din urmă să ajung doar o felie de nor legănată de muzică. M-am dezintegrat, am revenit la stadiul de particulă, de suflet, de nimic. Încercam să gândesc şi astfel să-mi păstrez cumva independenţa, dar singurul lucru care-mi trecea prin cap era: “Există Dumnezeu, sigur există. Dacă aveţi o explicaţie pentru cum au apărut toate pe lumea asta, să-mi explice cineva cum a apărut sunetul acesta fără Dumnezeu.” For the love of God este o rugăciune, o dovadă, o artă şi o minune a tehnicii, a fizicii, a firii.

Am înregistrat-o cu telefonul, ca orice copil prost, şi m-am liniştit abia când Vai a declarat că va cânta această melodie la propria înmormântare. N-o să dispară deci.


joi, 9 decembrie 2010

Călătoriile Adenei

Călătoriile sunt acele momente din viaţă care ne scot din banalitatea cotidiană, ne umplu de energie şi de voie bună, ne fac să ne aducem aminte sau să descoperim istoria, să cunoaştem oameni şi să memorăm mireasma tărâmurilor vechi şi noi pe care le vizităm.

Îmi place să descopăr locuri şi oameni, să îmi imaginez cum este să locuieşti în fiecare colţ al lumii, în mijlocul diverselor civilizaţii şi culturi, şi totuşi mă gandesc că toate acestea şi-ar pierde farmecul pe care îl au atunci când le văd prima oară ţinând în mână harta, ghidul de călătorie şi notiţele pe care le-am cules înainte de a porni la drum.

Anul acesta am ales să descopăr oraşe din România. Am realizat că nu îmi cunosc meleagurile natale în momentul când îmi doream să le părăsesc. Cum aş putea face o comparaţie între ţara mea şi celelate dacă nu am trecut prin locurile care alcătuiesc această ţară?

Prima destinaţie: Ardealul sau Transilvania. Sunt atât de multe lucruri de spus despre această minunată regiune a României denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („ţara de dincolo de pădure”), în jurul anului 1541 devenind Principatul Transilvaniei, mai târziu în timpul imperiului dualist, numită Transleithania, şi în 1918: ROMÂNIA. S-au scris sute de mii, poate milioane de pagini de istorie despre acest ţinut care a fermecat atât scriitori, poeţi, cât şi istorici, jurnalişti.

Încerc şi eu timid, să-mi pun paşii pe hârtie, să reconstruiesc drumurile prin oraşele transilvănene: Cluj, Hunedoara, Alba Iulia, Deva, Târgu Mureş, Braşov, Sibiu.

miercuri, 8 decembrie 2010

Despre muzică

Prima melodie de care îmi amintesc și care a mișcat balamalele sufletului meu este, firesc, "Ciobănașul", pe care bunica îl cânta trebăluind prin bucătărie. Apoi îmi amintesc de romanțele ei, care uneori îi chemau amintiri tratate cu lacrimi. În clasa a 3-a m-am îndrăgostit și mi s-a părut mie că acel "Ei și ce" al Mădălinei Manole descrie perfect această stare. Am devenit fan în 3 minute. A urmat primul dans în doi, complet neinteresant și fără viitor, dar emoția acelei atingeri noi a fost marcată de "Take a bow" a Madonnei și asta n-am uitat. Restul a dispărut în negura timpului.

A urmat dragostea nebănuită pentru John Bon Jovi, singurul ale cărui versuri am putut să le memorez. Îl trădam cu Axel Roses, pe față, dar nu cred că se supăra sau cel puțin mie nu mi-a spus. Liceul e drum de haiducie, așa că am descoperit Iris, Phoenix, Compact, rock-ul plin de zburători și balade și orice zgomot cu ritm din discotecile din Costinești. Ce-a fost bun s-a lipit, adică rock-ul de inimă albastră: Whitesnake, Scorpions, neaoșii Iris și Phoenix și Cargo.

În studenție am gustat atmosfera intimă și plină de fast a Ateneului. M-am rătăcit printre clasici, m-am împrietenit cu Mozart, Ceaikovsky, Dvorak, Rahmaninov, Ravel și mulți alții mă surprind de fiecare dată. N-am devenit un gurmand al genului, dar nici nu mă dau îndărăt când se ivește ocazia.

Când lumea s-a prăbușit, am crezut că nu mai e speranță. Dacă aș mai fi știut să râd probabil că aș fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi îndrăgosti atât de curând. Așa a fost. Întâi Nightwish, Celelalte cuvinte, Dream Theater, apoi Metallica, Manowar, Apocalyptica, Iron Maiden, Evergrey, Megadeth și în cele din urmă Jimmy Hendrix, Steve Vai, Joe Satriani, Paul Gilbert, Andy Timmons și toți bunii prieteni de la Ziua chitarelor 1, 2  , 3  .

De jazz mă lipesc ca de o pânză de păianjen, fără să-l înțeleg de multe ori, dar fascinant ca un bec pentru molie. De fado-uri mi-e teamă să nu mi se rupă inima de tot, așa cum rup pingele la sârbe și hore. M-a încântat povestea din opere și ocazional mă exorcizez cu cel mai supărat rock.

Sunt un turist al muzicii, un trădător. Îi iubesc pe toți, cu ponderi diferite, fără să aparțin vreunuia dintre ei (nici măcar estetic). Intru cu bocanci în Ateneu și cu pantofi cu toc la concerte rock. Amestec în lista Ceaikovski cu Chopin cu Buckethead și cu Dream Theater. Mă tem că într-o zi mă vor amenda pentru prea multă libertate, prea multă îndrăzneală. Nu știu să cânt o notă măcar și am tupeul să nu mă mai satur de Paul Gilbert și să-mi construiesc universul pe notele lui. Diseară îl trădez cu Steve Vai, aseară l-am trădat cu Domination – tribut Pantera. Până unde? Până când?

luni, 6 decembrie 2010

Fuzz universe 29

Să mă iertaţi de linişte şi necuvântare. Dacă ştie cineva, prin orice mijloace, cum îi va fi ziua de mâine, să facă un calcul şi pentru mine. Sau mai bine nu, lăsaţi-mă în universul meu ameţit, incert şi jucăuş. Lăsaţi-l să-mi facă farse, aşa cum numai el ştie. Nu vreau să ştiu de mâine va fi rău sau bine. Mă întreb dacă zilele acestea, undeva în lume, au înflorit salcâmii. Mă întreb pentru că în atâta linişte şi căldură, printre stropi furioşi de ploaie, în faţa vântului rece de decembrie, am înnebunit. Complet, iremediabil. Culmea este că în această nebunie m-am pierdut şi m-am regăsit deopotrivă. Azi am zâmbit celor care m-au împins la metrou, în acel mers de pinguin duşmănos. E clar, am înnebunit. Ascultaţi şi mă iertaţi (muzică semnată Paul Gilbert). Iar dacă nu înţelegeţi, vă spun doar: 4 decembrie 2010, concert Paul Gilbert, album Fuzz Universe.

miercuri, 1 decembrie 2010

1 decembrie 2010

1 decembrie 2010. O zi liberă în mijlocul săptămânii, prima zi de iarnă adevărată, cu temperaturi negative, lapoviță, întuneric. Ce altceva mai poate fi ziua de 1 decembrie? Patriotisme false combinate în emisiuni de televiziune cu iz românesc autentic. O paradă de paradă, primită de puțini cu entuziasm și de mulți cu sprâncene ridicate a nemulțumire: că prea se cheltuie, că de ce au blocat străzile, că uite-i cum se afișează când țara e la necaz. Sarmale, fasole și cârnați, țuică sau vin fiert după plac, prin locurile publice, din mila primăriei. Dezbateri lungi pe toate canalele media, pe bloguri, prin ziare, despre ce înseamnă să fi român, ce semnificație mai are ziua națională, reportaje lungi cu oameni realizați în străinătate care duc bunul renume al țării. Până la urmă ce semnificație mai are ziua națională a unei țări în care tot mai puțini doresc să rămână? Ce mai este o țară care nu reușește să ofere posibilități, care pică cele mai elementare examene de bun simț, care se lasă pe mâna oricui îi promite un viitor prețios? Sarmale, mici, afumătură și brânză în scoarță de brad? Câteva mânăstiri, o deltă unică în Europa, munți și 2 autostrăzi mediocre? Ce a mai rămas din gloria pe care istoricii au înghesuit-o cu spor în manuale? Cât a folosit participarea la niște războaie în care am fost doar pioni, fără absolut nici un drept de decizie? Cui îi mai pasă că pentru câteva clipe ne-am crezut independenți, integri și liberi? Mâine va fi o zi complet diferită, în care ne vom întoarce disprețuitori la „ce vrei, doar e România”, „așa-s românii.. „ și alte vorbe ascuțite, adevărate și dureroase. Ne vom împinge din nou prin autobuze, supărați că suntem prea mulți, ne vom înjura din nou pe la colțuri și ne vom scufunda din nou în cele mai imbecile și nerușinate ziare. Dar azi suntem români! Ne batem în piept cu pumni mândrii, urmași ai lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și Alexandru Ioan Cuza. Azi suntem urmașii eroilor care au crezut că pot schimba ceva, ale celor fără noroc care au murit în decembrie '89 visând la libertate, suntem copiii țăranului care a iubit pământul sacru. Mâine scuipăm pământul, ne batem joc de libertate și uităm eroii scrijelind pe monumente numele nostru. Ce mai înseamnă o țară când oamenii ei sunt doar păpuși cu sfori? Ce mai înseamnă 1 decembrie 2010?

luni, 29 noiembrie 2010

ReUseMe – Scopul lucrării

În curând vine vara. Știu, mai sunt în plan un Crăciun, un Paște, o zi a copiilor, dar pentru mine au început deja gândurile de vară: disertația. Cu această ocazie, voi pregăti o lucrare dedicată consilierii pentru dezvoltare profesională sub forma unui material multimedia. Sună complicat, dar de fapt este un DVD interactiv care va conține câteva interviuri cu oameni obișnuiți, relativ la experiența lor profesională, la dorințele avute și compromisurile făcute, la muncă și studii și șansă și oportunități.

Rolul acestor interviuri este să scoată în evidență șansele oferite de studiile post-universitare sau de specialitate, de acumularea experienței diversificate în mai multe posturi sau companii, de opțiunea afacerilor pe cont propriu. Aș vrea să descopăr și să prezint oameni inteligenți și motivați, care au încercat mai multe variante pentru atingerea scopurilor profesionale, care nu s-au lăsat opriți de primul necaz sau de prima slujbă călduță, care au perseverat, au învățat, au muncit. Aș vrea ca publicul să aibă ceva de învățat chiar dacă cei prezentați nu sunt oameni bogați, realizați surprinzător de bine, cu relații sau mediatizați.

Pentru a primi câteva indicații de început, am alcătuit un chestionar cu un minim de întrebări și l-am trimis prietenilor și cunoștiințelor care se încadrează în publicul vizat de acest material. Discuțiile născute în jurul proiectului m-au uimit. Au fost persoane care nu au înțeles nicicum rolul unui astfel de material: Ce nevoie am avea de consiliere profesională? De ce am asculta ce au alții de povestit? De ce ne-am dori o dezvoltare/reorientare profesională? Nu știu dacă să interpretez aceste nedumeriri ca o realizare personală a celor întrebați sau ca indiferență. Înțeleg că un om care a ajuns la nivelul dorit nu mai vede sensul unei investiții de timp în acest material. Dar oare când putem fi pe deplin mulțumiți de realizările noastre? Apoi alții mi-au spus că acest gen de produs se adresează oamenilor mediocri, care nu sunt suficient de buni pentru a-și găsi un loc stabil și confortabil. Mai mulți au afirmat că reorientarea și dezvoltarea profesională este dedicată celor cu studii medii și, eventual, experiență și venituri reduse.

Răspunsurile primite au fost în parte contradictorii. Mai mult decât răspunsurile, reacțiile celor întrebați au fost dintre cele mai diverse. Cred în continuare în scopul educativ și informativ al unui material bazat pe oameni și pe poveștile lor, dar nu mai sunt la fel de sigură că va fi ascultat cu interes în momentul și la locul lansării: vara 2011, România. Vă aștept cu interes părerile pentru a ști cu certitudine încotro mă îndrept.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Calendar

Ne apropiem grăbiți de alt an, părăsindu-l pe acesta fără regrete. Ne facem planuri, speranțe, ne așezăm în gând dorințe noi. Cerem mereu și mereu, uitând cât am primit, nemulțumiți și lacomi. Nu am nici o dorință pentru 2011. Am doar o mulțumire pentru 2010.

ianuarie - Sinaia
februarie
martie - Mănăstirea Curtea de Argeș

aprilie
mai - Cetatea Biertan
iunie - Muzeul Satului București
iulie - Cazinoul din Constanța
august - Monumentul eroilor, București

septembrie - Biserica Neagră, Brașov


octombrie, Castelul Peleș, Sinaia





noiembrie

decembrie, Calea Victoriei, București

joi, 25 noiembrie 2010

Amintiri, obiecte, sfârşit

Manualul spune să nu ne ataşăm de lucruri trecătoare pentru că vom avea doar de suferit. Dar cum să te desparţi de jucăria preferată din copilărie, de pijamaua pe care ai primit-o când ai plecat în prima tabără, de ceasul/bijuteria cea mai dragă, de fotografii de demult, de cărţile de poveşti, de mânuşile croştetate ale bunicii pe care nu le-ai purtat niciodată?

sursa foto
Mi se lipesc de mână şi de suflet. S-au stricat sau sunt ponosite şi de nefolosit, nu mi se potrivesc, nu le scot din sertarul în care le-am aşezat acum 10 ani. Dar nu sunt în stare să le arunc. Mai bine smulgeţi-mi unghiile una câte una! Dintr-o emisiune de televiziune am rămas cu întrebarea: ce ai lua cu tine în caz de incendiu, ştiind că ce rămâne e pierdut? Am făcut o listă kilometrică, începută (firesc) cu pisica şi terminată cu acte şi bani. Pe poziţiile cele mai bune se aflau prima şi cea mai dragă păpuşă, geanta de la grădiniţă plină cu tot felul de amintiri, bijuterii ieftine, dar cu multă valoare sentimentală, puloverul tricotat de bunica (ultimul), ceasul bunicului şi iconiţa găsită în noroaiele frontului pe timp de bombardament, laptopul şi aparatul de fotografiat, mileurile şi goblenurile bunicii, colecţia de pietre şi scoici adunate nici eu nu ştiu de unde, toate cărţile dacă s-ar putea, albumele de fotografii, mărturiile de la nunţile prietenilor dragi şi multe alte mici sau mari obiecte care nu mi-ar fi de nici un folos.

Amintirile sunt efemere. Voi uita curând zâmbetele celor ce nu-mi mai zâmbesc, mirosurile atât de dragi ale copilăriei, glasul bunicilor. Mă agăţ de ele într-o încercare inutilă de a le ţine în viaţă, de a le face cunoscute. În parte e rolul obiectelor să menţină o formă a amintirii care să mai poată încă spune o poveste. De-asta ţin atât de mult la ele, dar poate cel mai rău mă sperie irevocabilul, sfârşitul pe care l-aş putea lăsa să-mi scape printre degete.

marți, 23 noiembrie 2010

Dans de societate

sursa foto
Suntem animale sociale, exceptând pustnicii care se retrag în munţi. În jurul nostru trăiesc şi se manifestă alţi semeni fără de care viaţa noastră ar fi în primejdie mare numită singurătate. Dar cum ne gestionăm acest noroc este cu totul altă poveste.

Întâi împărţim oamenii în categorii: familie, prieteni, colegi, străini, profesori, personalităţi, duşmani, etc. Pentru fiecare din aceste categorii ne alegem un tip de comportament şi ne ţinem scai de el construind ceea ce se numeşte personalitate. Dar dincolo de aceste interacţiuni majore, vrând nevrând, interacţionăm cu fiecare individ în parte. Aşa avem ocazia să ne manifestăm cu ce avem mai rău, mai urât, mai acuns.

Iată care sunt paşii acestui dans:
- Ne trezim indignaţi de sunetul insistent al deşteptătorului şi aruncăm o privire încruntată şi lăcrămoasă celui ce ne iese în cale (nu distingem bine dacă este pisica, soţul/soţia, colegul de apartament, mama care s-a trezit să ne facă pachetul).

- Orbiţi de lumina din baie, ne zborşim printre picături de pastă de dinţi la figura strâmbă din oglindă. O tăiem cu aparatul de ras sau, după caz, îi înfigem rimelul în albul ochilor.

- Înghiţim micul dejun (sau nu) cu ochii în jos, pe ceas, alergând pe alocuri şi udând florile cu mâna stângă.

- Înjurăm vecinii că ocupă abuziv liftul, coborâm pe scări şi ne ciocnim frontal de vecina de la 1 care mereu iese din casă dacă aude paşi pe scări. Îi urăm bună dimineaţa şi o înjurăm în gând.

- Aşteptăm metroul câteva minute, numărând persoanele din jur şi întrebându-ne extrem de nedumeriţi unde s-or duce cu toţii. Metroul vine, oameni vor să coboare, oameni vor să urce. Ignorăm tot şi urcăm. Din 4 părţi se lipesc alţi oameni de noi. Unul citeşte, îl injurăm. Unul ascultă muzică şi un sunet firav răzbate prin căştile înfipte între ciocan şi scăriţă, îl înjurăm. Altul stă pur şi simplu cu ochii în gol şi îl bodogănim că n-a stat acasă. Al 4-lea e un coleg de servici şi îi zâmbim încercând zadarnic să găsim un subiect de conversaţie. Lângă el, nevastă-sa ne priveşte alb şi o analizăm din cap până în picioare, neratând pantofii urâţi şi eşarfa prea roşie.

- Neonul din birou ne oboseşte. Constatăm că mai toţi colegii au cearcăne şi o nuanţă prea palidă a feţei. Ne aruncăm unul altuia câte un ‘Neaţa’ plin de silă, lene şi nesimpatie. Discutăm despre vreme, meci, politică. Apoi amuţim absorbiţi de treburi sau de gânduri.

- Ocazional, izbucnesc conflicte. “Îmi pare rău, eşti pe dinafară”, “Să taci când vorbesc eu”, “Adică ce vrei să spui cu asta, te iei de mine?”, “Cine te crezi?” După conflictele directe urmează războiul rece, tăcut, şoptit printre birouri. Se nasc tabere, alianţe, se semnează amnistiţii. Dacă ai fost văzut într-o tabără nu mai poţi interacţiona cu altele. Biroul este cel mai dur spectacol de Survivor pe care îl ştii. Se fac propuneri de eliminare, se duc lupte de gherilă, toate sub aparenţa unei echipe bine consolidate, ca o mare familie.

- Seara, după reluarea spectacolului din mijloacele de transport în comun, te îndrepţi recunoscător spre un centru de relaxare. Dacă e o sală de gimnastică, cei din jur vor transpira prea mult, vor lăsa aparatele ude, vor vorbi în timpul orei, vor aglomera vestiarul. Dacă e o terasă/restaurant/berărie, cei din jur vor vorbi prea tare, vor fuma prea mult, serviciul e prost, masa murdară, toaleta ocupată, prietenii întârzie.

- Te retragi obosit în apartamentul tău. Prea obosit ca să mai discuţi cu soţul/soţia, pisica, colegul, mama. Te uiţi la un film unde toţi par fericiţi sau dacă nu se aruncă în aer cu furie. Apoi adormi.

Dacă vă regăsiţi în paşii dansului de societate, este un moment bun să faceţi ceva ca să dispăreţi de pe listă. Încercaţi doar o zi să vă treziţi devreme zâmbind, să citiţi două pagini de carte după ce aţi pierdut metroul şi să nu vă plângeţi de aglomeraţie, să vă placă vremea chiar dacă e ceaţă cumplită, să spuneţi “Bună dimineaţa” şi “La revedere” (nu “neaţa” şi “pa”), să nu înjuraţi şi să nu împingeţi pe nimeni, să nu vă consideraţi toţi colegii proşti sau/şi nesimţiţi/inferiori/scandalagii/incompetenţi, să vă bucuraţi de timpul liber, de vorbă, de dragoste, de prieteni. Încercaţi să adormiţi zâmbind, încântaţi de ziua ce tocmai a trecut şi nerăbdători pentru cea care vine. Poate dacă ne-am bucura de oamenii din jurul nostru, n-am mai fi o comunitate de maimuţe zăpăcite şi gălăgioase, care se scarpină pe burtă şi se tânguie toată ziua (atunci când nu-şi fură bananele una alteia).

duminică, 21 noiembrie 2010

Despre vise

E sfârșit de noiembrie, de toamnă, de an, de zi. Un sfârșit de clipă, cu multă ceață prin care zăresc luminițe sute. Ciudat, drumul îmi pare pustiu și plin în același timp. Poate din cauza ceții, poate din cauza luminițelor ce-mi vin în față. Conduc prin ceață pe un drum cunoscut, pustiu și ireal. Conduc către ceva sau mă îndepărtez de ceva? Am lăsat în urmă sau vreau să descopăr? Construiesc un vis, o viață, un drum. Am primit sarcina asta acum multe toamne, săptămâni, clipe. Mă îndrept către un final, n-avem încotro, nu?

vineri, 19 noiembrie 2010

Isaac Asimov - Ce-şi face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”)

Publicată în 1958, povestirea lui Isaac Asimov , “Silly asses”, sintetizează toată munca asociaţiilor de protecţie a mediului: industrializarea neglijentă, indiferenţa faţă de spaţiul care ne găzduieşte, obţinerea rezultatelor cu un minim de efort şi iresponsabilitatea totală faţă de urmările faptelor noastre. Ne facem groapă de gunoi în propria curte şi nu suntem deloc preocupaţi de soarta noastră şi a generaţiilor următoare. Au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea acestei povestiri şi este trist că lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc, ba dimpotrivă, am descoperit noi metode de a ne distruge pământul de sub picioare. Iată textul, integral, preluat de aici.



Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nicio intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i stufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…
- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.
- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.
- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesagerul îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuviinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea planetei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?
- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.
- Au descoperit energia termonucleară?
- Desigur, Preamărite.
- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.
- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nicio staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul planetei lor.

Naron se încruntă, perplex.

- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de fisiune, toate astea unde le-au făcut?
- Păi… chiar pe Terra, Luminate!
- PE PROPRIA LOR PLANETĂ? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.
- Chiar aşa, confirmă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…

miercuri, 17 noiembrie 2010

Turist în România

sursă foto
Turismul in România. Dezbătut, analizat, promovat, subiect de scandal și de controverse, motiv de campanie electorală și de ponegrire. Industrie care încă mai aduce bani la bugetul de stat și motiv pentru cheltuirea unor sume imense de la același buget. Firmele specializate au efectuat sondaje care spun ca sunt și oameni interesați să-și petreacă vacanțele în România. Nu i-au întrebat însă dacă au aflat de România din presă sau ca urmare a vreunei campanii de promovare, dacă au văzut vreun film cu Dracula și au căutat Transilvania pe Internet sau dacă au fost curioși de unde vin Nadia Comăneci, Hagi și Ceaușescu. Sincer, cred că niciuna din variante nu este cea potrivită.

Sunt turist în România pentru că m-am născut aici și locurile acestea au fost primele pe care le-am văzut. Ai mei mi-au arătat multe colțuri frumoase și mi-au stârnit interesul pentru altele. Apoi am devenit independent și distanța mi-era un prieten bun. Mai am de văzut multe din țara asta și sper că o voi face. Nu caut hoteluri luxoase, drumuri bune, parcuri de distracții, litoral cu șezlonguri, trenuri de mare viteză. Nu sunt turist de all-inclusive și nici nu caut locuri sălbatice cu îndărădnicia unui pustnic. Nu urmăresc senzaționalul, pericolul, vampirii și poveștile romanțioase. Caut oameni, locuri, istorie, povești.

Nu știu exact ce spune noul concept al brandului de țară și nu-mi place termenul de brand. După un lung scandal mediatic nu am reușit să aflu decât că logo-ul are o mult prea controversată frunză verde. Se pare că ministerul turismului mizează pe Carpați în această campanie. Nu știu. Publicul a aflat cifre, detalii de culise, scandaluri și multă bârfă. Mai nimic despre direcțiile de promovare propriu-zisă.

Dacă m-ar întreba pe mine ce vor turiștii străini să găsească în România, le-aș zice să-și păstreze banii și să abandoneze orice campanie. Turistul își găsește singur drumul. Există agenții de turism care promovează anumite zone (nu degeaba găsiți în Ardeal turiști unguri și germani tot timpul anului și ucrainieni și moldoveni în stațiunile de munte la timp pentru sărbătorile de iarnă pe stil vechi). Apoi există turiștii călători, cărora nu le pasă de starea asfaltului sau de stelele hotelului. Vin cu mașina, motocicleta sau bicicleta, stau câteva săptămâni și găsesc aici de toate pentru un circuit perfect: munte, orașe bogate în cultură și istorie, litoral, deltă, tradiții. Sunt oameni care au nevoie doar de hartă. Cel mai des am văzut polonezi, sloveni, germani, francezi. O ultimă variantă sunt excursiile organizate complet pentru cei care au văzut cam tot ce se poate vedea. Genul de turist pensionar. Aceștia vor opri poate și în București, dar cel mai sigur în Sibiu sau Timișoara, în Brașov sau în Bucovina. Nici ei n-au nevoie de promovare și de frunze, doar de autocar și ghid vorbitor al limbii lor.

Sunt unul dintre turiștii care-și caută singur drumul. Îmi place harta și indicatoarele rutiere. Nu ne pricepem la turism de elită și mă gândesc că ar trebui să renunțăm la el complet. Să transformăm tot litoralul în ceea ce era odată Vama Veche. Să dărâmăm hotelurile din stațiunile de munte și să construim pensiuni și cabane dotate cu prici. Să abolim all-inclusive și să decretăm prin lege țara ABC-urilor. Să construim doar drumuri forestiere, oricum autostrăzile nu ne ies. Să scoatem trenurile accelerate și rapide, să lăsăm doar personale în care oamenii să aibă timp să se cunoască. N-am pierde nici un turist, oricum românii preferă de mult Bulgaria, Grecia, Turcia și Austria. Rămân doar temerarii, pionerii, amatorii de off-road și de cort. Dacă aș putea scăpa și de grătare aș fi fericit.

Mi-e dor de un drum. Încotro să fie?

luni, 15 noiembrie 2010

Timpul poveştilor

Pe raftul de sus al cămării stătea mereu lampa cu gaz. Era una din multele minuni pe care bunicii le ţineau în casă, mereu în aceleaşi locuri. Lampa mi se părea un obiect elegant şi de preţ, poate datorită gâtului lung de sticlă şi rotiţei de alamă. Bunicul o îngrijea în fiecare dimineaţă pentru ca seara să fie aprinsă pe masa din sufragerie pentru timpul poveştilor.

În fiecare seară ne adunam toţi patru în jurul lămpii. Cu ajutorul ei şi al mâinilor magice ale mătuşii mele, fiinţe imaginare prindeau viaţă pe pereţii camerei. Asistam la războaie, schimbam lumi, ne lăsam imaginaţia să zboare liber, dincolo de orice zid, de orice regim. Aveam câţiva ani şi credeam că lumina se stinge special pentru poveştile mele, pentru prietenii mei care doar la adăpostul întunericului aveau curaj să se arate. Nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc întrerupătorul. Ar fi putut să funcţioneze normal, eu nu-i simţeam lipsa.
Poveştile mi-au făcut viaţa frumoasă în vremuri în care nu prea aveam altceva şi nu înţelegeam că s-ar fi putut şi altfel. Amintiri, povestiri, poveşti, toate treceau prin glasul blând al bunicilor şi prin mâinile magice ale mătuşii.

Azi, în vremurile libertăţii totale, ale televiziunii şi internetului, ale telefoanelor mobile şi mp3-playerelor, ale jocurilor pe calculator, poveştile îmi dau nostalgia anilor petrecuţi la lumina lămpii. E sâmbătă, e o zi nesperat de însorită de noiembrie, iar eu ascult Dănilă Prepeleac, Pasărea măiastră, Din voia ştiucii şi poate alte poveşti nemuritoare. Stau între perne cu ceaşca de cafea şi mi s-a întins pe faţă un zâmbet pe care aproape îl uitasem. Un zâmbet de demult, de drag şi poveste.

duminică, 14 noiembrie 2010

Imago mundi

 

Muzică românească veche..  Muzică ascultată de străbunicii bunicilor mei. Mă întreb cum arătau, dacă le plăcea muzica sau arta, cum au iubit și ce au visat. Până unde vă cunoașteți rădăcinile, cât anume din componența sângelui ce vă curge în acorduri de cobză vă este cunoscut? Ce vă spune muzica aceasta veche?

miercuri, 10 noiembrie 2010

Kilipirim și Gaudeamus

sursa foto
Târgurile de carte îmi gâdilă palmele de fiecare dată. Nu se poate să plec fără o prețioasă achiziție, obținută la un preț frumos sau prea atrăgătoare ca să o pot lăsa din mână.

De ieri a început târgul de carte Kilipirim, găzduit ca de obicei de Sala Dalles, fără bilet de intrare și cu mult așteptatele reduceri. Partea bună a cărților este că nu se demodează niciodată, ba dimpotrivă capătă un aer deosebit odată cu trecerea timpului. Pentru mine, Kilipirim e un prieten vechi și de nădejde. Și-au anunțat prezența 40 de edituri, îmi pot construi un stoc bunicel de povești. Târgul beneficiază de o atmosferă deosebită, în centrul orașului, la bulevard. Te ispitește doar cu un afiș mic, dar Sala Dalles și-a obișnuit publicul cu discreție și evenimente de calitate.



sursa foto
Săptămâna viitoare (18 – 23 noiembrie 2010) este rândul Bucureștiului să găzduiască târgul Gaudeamus, târg de carte de învățătură, dedicat elevilor, studenților și tuturor celor care cred că mai au ceva de învățat.

Chiar dacă nu este la fel de ofertant ca un târg de carte obișnuit, Gaudeamus poate face câteva surprize plăcute în domeniul cărților educaționale (de regulă scumpe și greu de dibuit). Doar faptul că vor fi adunate într-un singur loc face selecția mult mai ușoară (vor fi peste 50 de expozanți). În cadrul târgului vor fi organizate lansări, concursuri și alte evenimente menite să trezească interesul publicului.

Program de vizitare: joi (18 noiembrie) 16.00 – 21.00, vineri (19 noiembrie) – duminică (21 noiembrie) 10.00 – 20.00, luni (22 noiembrie) 10.00 – 16.00. Prețul unui bilet este de 4 lei, având intrarea gratuită elevii, studenţii, cadrele didactice, pensionarii, membrii uniunilor de scriitori şi jurnaliştii.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine