duminică, 29 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicționar (III)

ÎNCRÉDERE s. 1. (pop.) crezare, crezământ, (fig.) credit. (Se bucură de ~ lui.) 2. (livr.) confienţă, (înv.) credinţă. (Nu am ~ în el.) 3. nădejde, siguranţă. (Pot să am ~ în voi?) 4. optimism. (Priveşte cu ~ viitorul.) încrédere s. f., g.-d. art. Încréderii (dex-online)

Încrederea este un principiu fără de care omul nu ar putea supraviețui. Dacă nu ar fi convins că mâncarea îi face bine, că obositorul proces de inspirație-expirație nu-l omoară, că somnul nu îi este dăunător, viața noastră așa cum o știm n-ar fi existat.

Fiind un lucru atât de important, de-a lungul timpului i s-au adăugat multiple valențe. Avem încredere întâi în părinți, apoi în profesori. Credem în autorii cărților de școală și a celor de povești. Ne câștigă încrederea cel mai bun prieten, prima dragoste. Cred că deja am ajuns prea departe și am trecut cu vederea primele dezamăgiri, primele distrugeri brutale ale încrederii. Primul prieten te poate înșela cu prima dragoste. Constați că profesorii din liceu ți-au spus numai varianta pe care o știu, iar la examene te-ai ales cu subiecte necunoscute. Părinții te-au protejat ascunzându-ți ceea ce ai fi vrut să afli deja.

Puțini dintre oamenii pe care îi cunosc au reușit să-și păstreze încrederea în valorile care le-au dat aripi odată și în oamenii care le-au fost aproape.

Vrând nevrând, trebuie să ai încredere în oameni necunoscuți. Trăim în societate și asta presupune să nu dăm bir cu fugiții din fața celorlalți. Așadar, înșelați de apropiați, trebuie să ne încredem în necunoscuți. În politicieni, în polițiști, în medici, în șefi, în vecini, în colegi, în vânzători. Și-atunci cum să nu credem în cel drag? Cum să ne îndoim de bunele sale intenții? Cum să nu răsuflăm ușurați când intram pe ușa casei. Acolo nimeni și nimic nu ne va răni.

Dar cel drag nu se vinde bine. Prietenii nu se jură că sunt mană cerească în viața ta. Pe mașinile de poliție scrie „Siguranță și încredere”. Politicienii jură câte-n lună și în stele. Medicii vă spun grav: „aveți încredere, e o operație de rutină”. Reclamele abundă de sloganuri „cel mai bun”, „cea mai eficientă”. Și în fața acestei avalanșe de oferte bune, prietenul nu știe să spuna decât „dacă ai nevoie, sunt aici”.

Mi s-a părut chiar amuzantă și ironică traducerea încrederii în optimism. Ei da, să vedem jumătatea plină a paharului, că tot n-avem altă variantă.

joi, 26 noiembrie 2009

Profil radiografie electrocardiogramă

Timpul trece. Iată o cugetare adâncă. Relativ sau nu, mai repede sau mai lent, fără o cale de întoarcere descoperită şi uzuală.

Mă întreb tot mai adesea ce am făcut într-o zi anume. Memoria mi se pare a fi un şvaiţer uriaş în găuri şi sărac în brânză. Ştiu sigur că ziua are 24 de ore a câte 60 de minute fiecare, dar nu reuşesc a regăsi nici jumătate din ele. E 7 dimineaţa (sună ceasul, mă trezesc o dată, mă trezesc de două ori), apoi direct 11 (uf, cât mai e până la pauză), 12 30 (începutul pauzei de masă), 14 (a trecut pauza, îmi fac o cafea şi aştept..), 17 (încă puţin, încă puţin), 18 (gata, plec!), 20 (mănânc de prânz şi de seară), 23 (mi-e deja somn). Sunt doar vreo 50 de cuvinte care adună întreaga zi.

Ştiu că alţii trăiesc altfel şi, teoretic, ştiu că stă în puterea mea să trăiesc şi eu altfel. Aparent însă, nu am curaj pentru asta. În plus, nu am nici un talent care să-mi permită să fiu pe cont propriu, întreţinându-mă din propria pasiune. Aici n-am încotro, trebuie să muncesc.

Mare parte din zi trece deci la birou. L-am înfrumuseţat (conform sfaturilor din revistele colorate) cu flori şi jucărele, pixuri şi o trompetă de la ultima petrecere de firmă. Îmi fac zilnic un ceai sănătos (verde sau negru) şi, din timp în timp, câte o cafea.

Am Internet. Îl folosesc pentru documentare de prin reviste, participări la concursuri on-line, muzică, evenimente de prin urbe (concerte, târguri, spectacole).. a, şi uneori (rar în ultima vreme) caut informaţii şi noutăţi legate de formarea mea profesională. Ca un cetăţean onest, modern şi familiarizat cu tehnica, uneori scriu pe bloguri. Ca persoană lipsită de atingerea muzelor, uneori scriu poezii pe site-uri de profil.

Ha, nu vă spun câţi ani am. Cumva am ştiut că la asta vă e gândul, dar nu, nu vă spun. Am să mă laud însă că nu vizionez telenovele, nu ascult manele şi nu merg la pădure la grătar. Aşa se laudă lumea în ultima vreme. Ca şi cum ar spune: „Eu nu omor, nu fur şi nu umblu cu înşelăciune”.

În jurul meu lumea e vie. Colegii muncesc (la fel ca mine, cu ochii numai în monitor, şi ei au Internet), prietenii se ceartă, se plimbă, se iubesc, strada respiră arşiţa verii cu praf şi transpiraţie. Uneori privesc pe fereastră şi zăresc jumătate de copac şi un acoperiş de fabrică. Zilnic, de la 9 la 18. Lumea e veselă când sunt destule scaune libere în tramvai.

luni, 23 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicționar (II)

SINGURĂTÁTE, (2) singurătăţi, s.f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăieşte singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (şi de animale); pustietate; p. ext. izolare. – Singur + suf. -ătate.

Studiu de caz: cauzele singurătății

Se spune că băieții își fac mai ușor prieteni pentru că sunt mai puțin predispuși la melodramă, mai puțin statornici în decizii și joacă de plăcere în echipă. Fetele, pe de altă parte, tind să se supere din nimic și să nu uite pățania multă vreme. Le ajută și memoria și capacitatea de a desface firele în optișpe. Sunt adepte practicante ale psihologiei aplicate și comparate. De asemenea, studiile spun că prieteniile se leagă cu precădere în etapa de școlarizare. Cum am terminat aproape toate tipurile de școli posibile, iar la restul am renunțat deocamdată, îmi permit să analizez, punctual, faptele care au adus fenomenul singurătății atât de frecvent în zilele mele.

Nu mi-am dorit niciodatӑ singurӑtate. N-am fost un copil timid şi neînţeles. Pӑrinţii m-au iubit și mi-au acordat toată atenția lor. Totuși, de-a lungul și diagonala timpului, am rămas singur în situații neașteptat de dese și nepotrivite. Magneți umani răspândiți în jurul meu au captat toată energia și au respins încercările mele, poate stângace, de a mă alătura lor.

Primul lucru care trebuie spus este că nu știu să semnez tratate de alianță. Dacă nu las de la mine, sunt catalogat ca înfumurat și îndârjit. Dacă ofer compromisuri la masa tratativelor, nu sunt demn de luat în seamă, om fara principii și demnitate ce sunt. La mine funcționează alianța la prima vedere, orice peticiri ulterioare fiind complet lipsite de rezultat.

Nu sunt fotogenic. Cu alte cuvinte, ies prost la prima impresie, iar în puținele cazuri în care aceasta îmi reușește, impresiile developate în timp aduc retragerea posibilor aliați și încetarea tratativelor. Aici întervine și acea lege a lui Murphy: "cu cât te strădui mai mult, cu atât iese mai prost" (Să-mi fie cu iertare dacă Murphy nu a zis așa ceva. În acest caz, ar fi trebuit să zică.)

Se pare că nu am găsit soluția potrivită pentru relații interumane normale și adaptare socială. Poate ar trebui sa-mi asum egoismul de a mă apuca de fumat. Așa aș evita momentele penibile în care stau lângă un grup de fumători carismatici încercând să mă integrez și reușind doar să tușesc bolnăvicios spre lehamitea adunării. Și aici intervine paradoxul: dacă mă îndepărtez cu vreun pretext oarecare se vorbește că mă cred mai bun și sunt distant; dacă rămân, fumătorii amabili îmi întorc spatele pentru a mă proteja de fumul nociv.

Eu unul n-am soluție încă. Nu disper și încerc acea miraculoasă cale de mijloc și toate glumițele din dotare. Ar prinde grozav de bine niște sfaturi pe care să nu le urmez, dar care să-mi justifice niște acțiuni. Voi reveni cu detalii și puncte nevralgice de îndată ce nivelul de autocompătimire va atinge pragul maxim acceptabil.

duminică, 22 noiembrie 2009

Sunt lângă tine - Cicero

Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.
Oricât ţi-ar fi de-amar şi greu
Ades, nici n-ai să bagi de seamă
În gândurile tale-s eu.

Că vei simţi pe umeri scump trofeu
Ori lanţ de fier, ori scut de aramă
Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.
Oricât ţi-ar fi de-amar şi greu

Aşa cum auzi mereu
Ce-n veci de veci nu se destramă
Ca focul de la Prometeu
E şoapta mea care te cheamă

Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.

Impresii(III)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Impresii (III)

Au trecut de atunci vreo douăzeci de ani. Anca e căsătorită cu chitaristul ei, Maria cu un inginer drăguţ şi vesel. Amândouă au copii. Se întâlnesc uneori prin Cişmigiu şi discută despre problemele adolescenţilor din ziua de azi. Anca radiază de fericire. Arată cu zece ani mai tânără, merge la concerte cu copiii (trebuie să înceapă şi ei să asculte ceva muzică bună, nu?), pleacă în concedii cu cortul prin lume, el îi cântă la chitară lângă foc, exact ca-n primele drumeţii. Maria şi-aduce aminte de mâinile lui alunecând pe corzi, de privirea lui îngheţată şi de Anca agăţată de braţul lui. De visul ei şi de teama de a-l revedea. Oare de ce s-o fi temut de fapt?

Băiatul ei cel mare e acum student la Conservator. Studiază chitara. Pe când avea vreo patru-cinci ani s-a agăţat de o chitară într-un magazin de jucării şi a refuzat să mai plece de acolo fără ea. Mama Mariei i-o cumpărase încântată de dorinţele artistice ale copilului şi se întorseseră acasă fericiţi şi bunica şi copilul. Când l-a văzut cu chitară în mână, Maria a încremenit. Degetele lui micuţe, forma palmei, încrâncenarea cu care trăgea de corzi.. totul îi amintea de el. L-a strigat şi când i-a întâlnit privirea a găsit acolo şi întunericul şi răceala din ochii lui. Copilul îi zâmbea, dar lumea lui se transformase într-un mod pe care Maria nu-l putea înţelege. I-a fost frică să nu-l piardă, i s-a rupt sufletul de dorul copilului ei mic şi dulce, dar l-a iubit de zeci de ori mai mult văzându-l hotărât în alegerea lui.

Amintirile despre întâlnirile cu el i se par copilării acum. Totuşi, de-a lungul timpului, n-a povestit nimănui despre senzaţiile ei. Undeva, în adâncul sufletului, mai păstrează şi teama şi fascinaţia inexplicabilă. Se fereşte să-l întâlnească şi inventează involuntar tot felul de motive. Dar când se uită la Andrei al ei îndoielile îşi regăsesc drumul. Şi dacă e posibil?


Impresii(II)

marți, 17 noiembrie 2009

Impresii (II)

N-a auzit nimic din cursurile din ziua aceea. Era cu gândul departe, inexplicabil, la mâinile lui ispititoare şi privirea de gheaţă. Cât de îndrăgostită părea Anca.. Se topea în ochii lui. De când o ştia era veselă şi plină de viaţă, mereu dornică de aventură şi sport, mereu pusă pe şotii. O fată deşteaptă care-i plăcuse întotdeauna. Drumurile li se despărţiseră după liceu, dar îi făcea mereu placere s-o revadă. A adormit cu gândul că Anca era norocoasă să poată iubi aşa, cu toată fiinţa şi fără urmă de îndoială. Era ceva ciudat la tipul acela, dar dacă Ancăi îi plăcea atât. Şi-apoi fără chitară, Mozart şi atitudinea de scenă nici nu era atât de înspăimântător.

Era întuneric, se auzea un şuierat şi i se părea că e frig. Fereastra era deschisă. A vrut să se ducă s-o închidă, dar cineva sau ceva o ţinea în pat. A vrut să strige, dar n-a putut. Un fior rece cunoscut îi trecu pe şira spinării. Respira greu. S-a întors şi a văzut-o pe Anca ţinând-o de mână. Cu ochii roşii de plâns, fără cuvinte, Anca îi făcea semn să nu plece, să n-o lase singură. Cu cealaltă mână îi arăta ceva în întuneric. Nu vedea nimic. Afară se dezlănţuia furtuna şi tare ar fi vrut să închidă geamul înainte. Pentru cât de firavă era, Anca avea o forţă incredibilă. Când a privit-o din nou, în locul ei era el, râzând, cu ochelarii de soare pe nas, ţinând-o de mână strâns. Cu mâna liberă, Maria îi smulse ochelarii şi o lumină puternică o lovi în faţă. Se trezise, soarele intrase în cameră prin fereastra larg deschisă. În cameră era frig. Se scutură de urmele visului şi se uită la ceas adormită.

Încă nu-şi băuse cafeaua când a sunat telefonul. Anca o invita la o plimbare prin parc, să-şi mai depene din amintiri. Căută o scuză, dar până să alcătuiască una coerentă, Anca apucă să-i spună că el e plecat din oraş şi e una din puţinele ocazii în care poate ieşi cu fetele la palavre. Răsuflând uşurată, Maria acceptă zâmbind. După ce închise telefonul se întrebă pentru o clipă dacă o să-i povestească Ancăi visul şi temerile ei. Probabil că nu.

Anca vorbi puţin despre facultate, despre colegi şi prieteni noi, despre părinţii ei şi foarte mult despre el. Erau împreună de un an şi ea visa la nuntă şi la copii cu ochii lui. Îi lăuda muzica, inteligenţa, umorul. Nu-şi dorea nimic altceva decât fericirea lor împreună. Maria, reticentă, nu vorbi prea mult. Îi spuse doar că sunt tineri şi au tot timpul, să nu se grăbească. S-au căsătorit după două luni, iar Maria nu s-a dus la nuntă, scuzându-se lamentabil.


Impresii(I)

luni, 16 noiembrie 2009

Impresii (I)

Mâna dreaptă avea unghii lungi şi un pic ascuţite. Deşi era slabă şi destul de mică, mâna lui îşi păstra masculinitatea. Atingea cu forţă sau abia simţit corzile chitarei, lăsând sunetele să iasă controlat şi armonios. Era încordat şi traspirase. Maria îl privea fascinată, stând complet incomod, în picioare, lângă uşă. Parchetul scârţâia groaznic şi orice mişcare era aspru sancţionată de privirile pline de nemulţumire ale celor care ajunseseră suficient de devreme pentru a găsi scaune libere. Nici prin gând nu-i trecea să se mişte, aproape nu clipea. Mâinile lui îi captaseră privirile. Muzica lui Mozart răsuna din chitări în încăperea mult prea mică şi supraîncălzită. Cei doi artişti aveau câte un pahar cu apă lângă scaun. Al lui era răsturnat pe podea.

Când au terminat de cântat, au salutat publicul şi au plecat. Fără bis sau alte serii de aplauze. Maria încă îi privea mâinile când a trecut pe lângă ea, îi privea mâinile şi când a rugat-o să-i facă loc să iasă. Abia atunci şi-a ridicat privirile şi l-a privit în ochi. Avea o privire întunecată şi rece, care a generat un fior prin toată fiinţa ei. În acea clipă i-a uitat mâinile. S-a chinuit mult după aceea să şi le amintească, dar n-a mai reuşit. Şi-a amintit totuşi senzaţia pe care a avut-o privindu-i mâinile grăbite pe corzi. Era ceva viu acolo, o forţă necunoscută ei.

E ciudat cum, după multă vreme de atunci, Maria retrăieşte senzaţia de fiecare dată când aude acea bucată din muzica lui Mozart. Ca şi cum i s-ar fi impregnat în piele mirosul unei nopţi de dragoste.

Într-o zi, mergând spre facultate, se auzi strigată de o voce cunoscută. Era Anca, o fostă colegă de liceu, pe care n-o mai văzuse de câţiva ani. Îi făcu semn cu mâna şi se întoarse din drum să o salute cum se cuvine. Anca nu era singură. Se ţinea strâns de braţul unui tânăr, îmbrăcat într-o geacă de piele maro. Avea blugi jerpeliţi şi tenişi. Purta ochelari de soare şi Maria nu l-a recunoscut din prima clipă. Abia când Anca îi făcu prezentările şi a dat mâna cu el şi-a dat seama că este el. Fiorul era acelaşi, mâinile erau aceleaşi, iar când şi-a scos ochelarii de soare a constatat că şi ochii erau aceiaşi. Anca stătea în continuare agăţată de braţul lui şi nu-l slăbea din ochi. Era clar foarte îndrăgostită. I-a povestit numai despre el şi muzica lui. El nu zicea nimic, îşi pusese înapoi ochelarii şi Maria era convinsă că o fixează cu privirea din spatele lor. Fiorul rece n-o părăsea deloc. Au schimbat numere de telefon şi au promis să se revadă curând la o bere. Era ferm hotărâtă să nu accepte vreodată o întâlnire cu ei.
(va continua)



Acolo - Nichita Stanescu

vineri, 13 noiembrie 2009

Acolo - Nichita Stănescu


Acolo, la locul acela înalt
la subţioara aripii păsării migratoare,
eu mi-am făcut biserică şi altar,
unde fructele cerului, stelele
se spovedesc de sămânţa lor,
unde
ochiul meu se spovedeşte de lumina văzută,
neschimbată în verb –
acolo unde
la subţioara aripilor păsărilor migratoare
m-am cununat cu tot ce moare.


Cap Sunion - Atena, Grecia




Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)

miercuri, 11 noiembrie 2009

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)


Romanul “Ţara zăpezilor” a apărut în 1948. Douăzeci de ani mai târziu, Kawabata va primi premiul Nobel pentru literatură, fiind primul scriitor japonez laureat al acestui premiu. Printre cărţile sale, traduse şi răspândite în întreaga lume, se numără nuvela de început “Dansatoarea din Izu” şi romanele “Maestrul de go”, “O mie de cocori”, “Vechiul oraş imperial”, “Frumuseţe şi întristare”.




Adept al tradiţionalismului japonez, Kawabata dezvăluie în “Ţara zăpezilor” o lume fascinantă şi îndepartatăa mie, ca timp şi spaţiu. Pentru cititorul european al secolului XXI, personajele cu ten de porţelan, albit de pudră, chimonoul, obi-ul colorat, sandalele de lemn purtate iarna pe zăpadă, ţesătoarele de chijimi, băile fierbinţi din staţiunile cu izvoare calde, chiar zăpezile de câţiva metri sunt lucruri poate ciudate. Pot fi privite de la distanţă, fără pic de implicare şi fără dorinţa de a le cuprinde. Dar, textul lui Kawabata nu te lasă nesimţitor la toate cele dragi lui. Stanca Cionca, în prefaţa romanului apărut în 1974 la editura Univers, spunea: “Strălucirile textului stau în vibraţia intensă a imaginilor”. Totul este imagine în Ţara zăpezilor. Este un album de peisaje, de portrete, de anotimpuri. Dar, mai întâi de toate, este o poveste de iubire.


Povestea de dragoste dintre personajele din hanul Ţării zăpezilor este poate o poveste veche. Ea este o tânără gheişă, el este un călător venit să-şi găsească liniştea pe cărările muntelui. Apoi el revine în fiecare an, pentru a admira culorile frunzelor de toamnă, pentru a redescoperi zăpezile, pentru a respira aerul proaspăt în veri cu arşiţă. Aşa iubesc japonezii poate: cerebral, tumultos, patimaş, distant, protocolar, pe ascuns, liber, fără prejudecăţi, supus tradiţiei.


Te farmecă descrierile şi faptul că toată acţiunea cărţii este provocată de dorinţa de contemplare. Filosofia de viaţă a personajelor, simpă şi crudă uneori, denotă doar o poftă de viaţă teribilă, o libertate de exprimare şi de gândire pe care nu o văd în jurul meu.
”Deasupra gulerului răsfrânt al chimonoului, ceafa ei albă dezgolită părea un evantai deschis. O ceafă rotundă, adânc decoltată în spate. Pielea pudrată răspândea o undă de însingurare. Îi era ceafa ca de lână moale..”
În “Ţara zăpezilor” este o alta lume, care ştie să admire şi să respecte tot ce este înăuntrul şi înafara ei. Te îmbie la meditaţie şi introspecţie, aduce linişte şi miresme plăcute de toamnă ruginie.




“Marea zbuciumată
Şi, până la insula Sado,
Calea laptelui.”
(Haiko de Matsuo Basho, sursa de inspiraţie a lui Kawabata în ultimul capitol din “Ţara zăpezilor”)




luni, 9 noiembrie 2009

Arta liberă

Vorbeam deunăzi despre responsabilitate ( http://ofz-dictionarexplicativ.blogspot.com/2009/11/sa-redefinim-termenii-din-dictionar.html ) şi despre implicaţiile ei în tot ce ne înconjoară şi ne tulbură gândurile şi somnul. Revin asupra aceluiaşi subiect numai din cauza faptului că uneori perspectiva se schimbă şi panorama se transformă într-un coltlon întunecos şi necunoscut.

Responsabilitatea vine la pachet cu dorinţa. Artistul, un caz aparte de libertate exprimată şi asumată, îşi primeşte mult dorita recunoaştere dacă reuşeşte să convingă criticii, specialiştii şi publicul de valoarea produsului său. Astfel, libertatea sa este îngrădită chiar de cele mai stricte reguli, cele ale gustului propriu altui om. Istoria artei este doar o mică parte din baza acestui gust, pentru că altfel toate statuile ar fi fost Afrodita şi toate picturile ar fi reprezentat îngeraşi sau oameni bogaţi. Cine a decis că Dali este un geniu şi nu un nebun? Şi cât de siguri putem fi de această decizie? Puterea criticului este dată de poziţia şi credibilitatea sa, de sprijinul altor critici, de abilitatea celor de la marketing de a vinde produsele apreciate de el.

Artistul primeşte responsabilitatea de a respecta decizia criticului atunci când doreşte ca produsele sale să se vândă. Poate, desigur, să ignore această părere şi să persevereze, dar atunci banii şi recunoaşterea mai pot veni numai după moartea artistului şi a criticilor contemporani lui. Există cazuri. Revoluţiile în artă se fac greu, pentru că mentalitatea se schimbă şi mai greu.
Dar ce se întâmplă de când Internetul a dat tuturor posibilitatea de a fi critic şi artist în acelaşi timp? Vă spun eu: capra vecinului e acră, strugurii verzi trebuie să moară, o luptă pe publicare şi pe anonimat. Cei care au plantat sămânţa, fie ea şi cu intenţia de grâu bun, se bucură de o nesperată buruiană comercială aducătoare de trafic şi cote bune în lumea online. Contestatarii pot doar convinge alţi contestatari să le aducă un pic de trafic pe blogul personal, locul de autorecunoaştere supremă, sărac şi liber.

marți, 3 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicţionar (I)

Responsabilitate - RESPONSABILITÁTE, responsabilităţi, s.f. Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere. ♦ Funcţie, sarcină de responsabil. –Din fr. responsabilité. (http://www.dex-online-ro.ro)

Sunteţi de acord? Ce înseamnă a fi responsabil? Social, în artă, pe stradă, în presă, în dragoste, în natură, oriunde. Este într-adevăr o obligaţie? Vă aştept, fie şi doar cu un cuvânt.


duminică, 1 noiembrie 2009

Ais

În staţia de metrou era lume. Coborî strecurându-se prin mulţime şi se îndreptă spre cea mai apropiată ieşire. Nu-i păsa unde ajunge. Mirosul greu de la metrou, transpiraţia oamenilor de lângă el, zumzetul nesfârşit, toate îl făceau să meargă cu pas grăbit deşi oboseala se lupta să-l doboare. Când a ieşit în stradă avea broboane de sudoare pe frunte şi cămaşa lipită de spate. Doar câteva raze roşiatice de soare mai luminau strada, dar arşiţa zilei de vară încă nu amorţise. O adiere molatecă de vânt i se împletici prietenoasă în păr. Drumul îi era mereu acelaşi, cel puţin în zilele lucrătoare, dar astăzi însoţise un coleg de serviciu şi fără să-şi dea seama se trezise că s-a îndepărtat de traseul zilnic. Era aproape derutat. Nu pentru că s-ar fi rătăcit, ci pentru că extras din cotidian era din nou Rareş. Un Rareş de care uitase de mult şi care tocmai se trezise ca Frumoasa din pădurea adormită, nu în mijlocul pădurii, ci în mijlocul străzii. În jurul lui tăcere. Oameni grăbiţi, apatici , încruntaţi, cu privirea lăsată în pământ, ruşinaţi de viaţa lor şi revoltaţi faţă de tot ce se întamplă.

- Bine domnişoară, vă vom contacta noi cât de curând pentru a vă comunica rezultatul interviului. Eu zic că a decurs bine, dar mai avem şi alte interviuri programate.
- Mulţumesc. Bună ziua.
Abia când a ieşit pe uşa firmei, în stradă, Miruna a îndrăznit să repire. Adânc, socotit, cu teamă, fără să se poata sătura. Interviul durase doar jumătate de oră, dar de două zile de când ştia de el nu mai avusese linişte. Lucra de câţiva ani la aceeaşi firmş şi era pentru prima datş când încerca să găseasca altă slujbă. După câteva CV-uri trimise pentru posturi similare cu al ei, urmaseră câteva interviuri. Se plictisise de la interviu, ofertele de bani nu erau grozave şi munca exact aceeaşi ca şi până acum. În cele din urmă a găsit anunţul unui post de radio care căuta editori de ştiri şi oferea o bursă de specializare. A aplicat fără urmă de speranţă, atrasă de experienţa compunerii unei scrisori de intenţie pentru un astfel de post. După câteva zile telefonul sunase şi iat-o la interviu. Timp de două zile nu se gândise decât la o singură întrebare: „De ce aţi aplicat la acest post?” Răspunsul era invariabil acelaşi: „Ca să scap de tot, să fug, să evadez din viaţa mea comodă, calduţă şi insipidă..” Nu putea totuşi să le spună aşa ceva. După două zile de frământări nu găsise nimic care să sune profesionist cât de cât. Ajunsese la interviu aproape disperată, transpirată şi cu părul răvăşit. Un domn amabil, de vreo 40 de ani a invitat-o politicos să ia loc, i-a oferit apă şi câteva minute de linişte. Apoi a întrebat. Răspunsul primit l-a făcut să-şi ridice ochii din CV-ul ei şi să-şi scoată ochelarii. Interviul continuase mult mai puţin protocolar, amical aproape. În jumătate de oră trecuseră prin politică, literatură, evenimente şi personaje mondene, excursii pe munte. Abia acum, în strada, Miruna a realizat ce-i spusese: „Pentru că vreau să zbor”. Zâmbi trist, convinsă ca n-o să mai fie căutată. O îngheţată mare e încheierea perfectă pentru o zi cu atâtea emoţii.

Rareş nu avea nimic de făcut. O garsonieră comfort 2 îl aştepta goală. Cei câţiva prieteni aşteptau să fie sunaţi. Hoinăreala pe străzi îi făcea bine, îi relaxa mintea obosită alungându-i toate gândurile. Parcă nu mai văzuse oameni înainte. Îl surprindeau feţele arse de soare, hainele colorate de vară, îl amuzau cei care alergau un autobuz prea plin, cu câte o servietă atârnată de gât. Pe trotuarul celălalt o fată frumuşica se lupta cu o îngheţată prea mare. Îi cursese pe mâini şi pe bărbie, dar nu se dădea bătută şi nici nu se sclifosea ştergându-se în continuu. Părea că are mare nevoie de îngheţata respectivă. O maşina de pompieri trecu în goană, cu toate sirenele pornite şi toate privirile se îndreptară spre ea. Maşinile îi făcura cu greu loc. Între timp fata dispăruse. În rest nu părea nimic schimbat, lumea era în aceeaşi mişcare de haos controlat. I se făcu poftă de îngheţată, de viaţă, de mare. Schimbă brusc direcţia şi o luă spre casă. Deschise calculatorul şi îi trimise un e-mail şefului spunându-i că îşi ia liber vreo doua zile din motive personale urgente, apoi închise calculatorul. Neîncrezator, îi lăsă şefului şi un mesaj pe telefon. În jumătate de oră era în maşină, alergând prin traficul infernal al oraşului spre mare. Oprind la o trecere de pietoni, o văzu pe fata cu îngheţată traversând. Părea abătută. Îi dori în gând numai bine.

Miruna se întoarse tresărind. Într-o maşină oprită la semafor un tânăr zâmbea cu faţa scăldată în lumină. Nu-i vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar figura lui senină îi dădu cumva curaj. În clipa aceea telefonul sună. Asurzită de claxoanele nemulţumite ale maşinilor, oprită pe trecerea de pietoni, Miruna primi oferta celor de la radio: 3 luni de practică şi specializare pentru un post de radio-redactor, cu un salariu de începător, dar perspective bune. „Avem nevoie de entuziasmul dumneavoastră domnişoară. Ne trebuie oameni care ştiu să zboare, altfel nimeni nu ne va asculta”. Închise telefonul şi-şi termină traversarea cu greu, înjurată din toate părţile. Doar tânărul zâmbitor era calm şi răbdător. Îi dori drum bun şi fără să-şi dea seama îl salută cu un zâmbet.

Căţărat pe creanga unui copac, Ais îşi freca mâinile satisfăcut. Îi plăcea când ziua se încheia cu astfel de succese. De fapt, nici nu-i era prea greu, oamenii îşi rezolvau singuri necazurile dacă reuşeau să se privească unii pe alţii şi să înveţe. Întodeauna îşi găseau drumul, el doar le dădea câte un impuls în direcţia buna. Cu aripile obosite, Ais putea să iasă în sfârşit din tură şi să ia masa la malul mării cum îi plăcea. Mâine era tot zi de muncă.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine