vineri, 23 octombrie 2009

Julio Cortázar - Despre ‚Poveşti pe care mi le spun eu singur’

Nu sunt dintre cei care adorm în clipa în care au pus capul pe pernă. Mai ales atunci când sunt singur şi dimensiunile patului gol mă copleşesc. Când eram mic, bunica îmi alina clipele urâte dinaintea somnului sănătos cu o poveste inventată de dânsa. De cele mai multe ori, o ceream pe cea cu pisoiul şi adormeam înainte ca bunica să aibă şansa de a construi finalul. Aşa că povestea cu pisoiul nu are sfârşit. Am crescut şi am rămas să dorm singur, fără bunica şi poveştile ei eficiente. De atunci, oricând mă cuprinde urâtul sau tristeţea, oricând întâmplările de peste zi mă ajung din urmă şi nu-mi dau pace, îmi spun singur poveşti. În mai toate, eu sunt eroul.
În poveştile pe care Julio Cortázar le spune înainte de somn, pentru a umple jumătatea goală a patului, nu se numără oi. Se ţes gânduri şi vise, care, deşi se pot întrerupe prin simpla deschidere a ochilor, capătă viaţă proprie, iar personajele lor independenţă. Cortázar este eroul poveştilor sale. Un camionagiu liber, pe drumuri pusti, în nopţi friguroase şi întunecate, unde numai lumina orbitoare a farurilor lasă dâre adânci şi crâmpeie de imagine. Întotdeauna îl cheamă Oscar. Uneori visele sunt erotice, alteori liniştite şi simple (doar un drum în noapte, singur, cu toată viaţa în camion – saltea, lampă, ţigări, radio), alteori zbuciumate. Când poveştile se termină cu prăbuşirea în prăpastie, Cortázar deschide ochii rupând vraja şi caută mijlocul cald al soţiei.
Când personajele devin reale şi povestea devine reală. Julio Cortázar trece graniţa imaginaţiei cu atâta uşurinţă, traversează lumi inexistente, amestecă şi umple de culoare drumurile de munte. Graţios împletite în poveşti, cuvintele sale lasă urme ca farurile camionului pe stânci, fascinează şi învăluie pline de adevăr.
Cine vă spune poveşti?



joi, 22 octombrie 2009

Julio Cortázar - Despre ‚Orientarea pisicilor’

Un cuplu tânăr, îndrăgostit şi proprietar al unei pisici. Nimic neobişnuit, nimic care să le strice liniştea. Până când el observă că între ea şi pisică există ceva ce nu exista sau de care el nu ştiuse, ceva nedefinit care-l tulbură într-un mod neînţeles. Îi urmăreşte toate gesturile, încearcă să-i pătrundă toate gândurile, să-i înţeleagă toate privirile. Degeaba. Ştie că nimic nu va mai fi la fel, că ea nu este numai a lui şi că el nu va putea afla niciodată ce este dincolo, în celelalte lumi ale soţiei sale. Lovindu-se de neînţeles, iubind şi fiind iubit, dar fără accepţiunea totalităţii, el ştie că ar putea s-o piardă în orice moment. Îi este teamă, priveşte pisica suspicios şi propria sa soţie îi pare străină.


Apoi vine expoziţia de artă, merg împreună ţinându-se de mână, privesc atent fiecare tablou şi... în cel care reprezenta o pisică uitându-se în apus, graţioasă şi nemuritoare, ea dispare. Nu se poate împotrivi dispariţiei, dar o acceptă şi se îndepărtează împreună în noapte, mână-n mână.
Julio Cortázar mă pune inevitabil pe gânduri, fie că îl citesc în tramvai dimineaţa sau seara în liniştea patului meu. După fiecare poveste ţesută de imaginaţia sa rămân cu un gust familiar. Îi regăsesc personajele lângă mine ţinându-mă de mână într-o galerie de artă şi dispărând fără urmă într-un tablou.
În ‚Orientarea pisicilor’ am găsit confirmarea că dragostea nu este un panaceu universal, nu vindecă şi nu aduce o comuniune totală. Acum ştiu că nu voi stăpâni fiinţa de lângă mine, ca pe un sclav, mă voi teme de neputinţa mea de a înţelege şi mă voi ruga să ma aleagă în fiecare zi pe mine. Atât.



marți, 13 octombrie 2009

Julio Cortázar

„Acest sentiment al fantasticului.. este aici, la fiecare pas, vreau să zis, în orice moment, şi constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului şi a spaţiului, toate cele pe care inteligenţa noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure şi liniştitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de.. vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.” Julio Cortázar


Nu cred că scrierile lui Julio Cortázar pot fi povestite. Mai degrabă descoperite sau, şi mai bine, trăite. În textele sale intri neavertizat de fiecare dată, oricâte ai fi citit înainte. Lasă urme adânci, active, care te umplu de gânduri, de întrebări ca „ce-ar fi dacă”, „oare cum e posibil”, „cum de nu mi-am dat seama până acum”. Când reuşesc să înţeleg şi să cuprind universul său, un zâmbet complice mă detaşează de ‚ceilalţi’, neiniţiaţii, care nici nu bănuiesc câte sunt posibile într-o lume, care este totuşi această lume, dar de departe alta. Este ca acel moment trăit în singurătate când o buburuză curajoasă ţi se caţără pe mână ca apoi să se lanseze în zbor şi să se facă nevăzută într-o clipă.
Vă trimit buburuzele mele de prin volumele lui Cortázar (Bestiar, Cât de mult o iubim pe Glenda - ed. Polirom) şi le aştept pe ale voastre.

Despre ‘Porţile paradisului’
O poveste de iubire tristă ar zice lumea. Pornită din cabareturile pline de fum şi tango din Buenos Aires, unde nuanţele de piele se amestecă provocator, îndrăzneala Celinei şi a lui Mauro devine o căsnicie liniştită, blândă şi perfect normală în aceiaşi ochi aspri ai lumii. Dragostea lor loială, dincolo de orice pasiuni exagerate, este povestită prin prisma avocatului decent care nu reuşeşte (şi nici nu doreşte) să se despindă de farmecul vieţii celor doi. Moartea de boală urâtă a Celinei, pe care o ignorau şi o tratau drept ’slăbiciune’ îi lasă pe Mauro şi pe al său prieten pradă amintirilor şi lucrurilor banale. Încercând să-şi alunge gândurile şi sentimentele, cei doi o regăsesc pe Celina, dincolo de moarte, în locul în care sufletul său se lasă pradă visului: în cabaretul plin de fum şi acorduri de tango.Descrierile amănunţite ale pregătirilor de înmormântare amestecate cu amintiri şi sfârşite în atmosfera cabaretului, descrierile aproape vizuale ale tangoului cântat şi dansat aici, descrierile trăirilor în doi care palpită dincolo de cuvinte, fac din această povestire o răsuflare caldă, o escapadă din canoanele societăţii. În final, nu am găsit nimic trist. Toţi murim, mai mult sau mai puţin frumos, dar câţi avem curajul şi norocul să iubim?!



joi, 8 octombrie 2009

Umberto Eco - Misterioasa flacără a reginei Loana

Opera lui Umberto Eco este mereu surprinzătoare: istorie, lingvistică, umor, fantezie, adevăruri surprinse cu subtilitate, minciuni încărcate de adevăr. “Misterioasa flacără a reginei Loana” este diferit. Între lumea noastră şi lumea „cealaltă” se naşte o prăpastie. Ne trezim brusc pe marginea ei şi abia atunci îi observăm existenţa, atunci ne întrebăm cât este vis şi cât realitate. Căutându-se pe sine, Umberto Eco traversează prin prisma încărcăturii lor emoţionale perioade intime ale vieţii sale, copilăria şi adolescenţa. Caietele de şcoală şi cărţile de aventuri care i-au costruit imaginaţia şi i-au definit sentimentele sunt primul sertar în care autorul caută indicii. Memoria pierdută în urma unui atac cerebral este de fapt adevăratul „eu” interior. Construit din amintiri, senzaţii şi imagini, omul este un spirit liber. Averea e trecătoare, ideile se schimbă, istoria e maleabilă şi interpretabilă, societatea te înghite sau dimpotrivă te exclude, dragostea nu piere, alegerile ne aparţin chiar dacă ulterior nu le mai putem explica, nu uităm curajul, nu pierdem inocenţa, doar o ascundem sub masca maturităţii. Romanul este unul de suflet, plin de întrebări al căror ecou nu cred să-mi părăsească vreodată urechile. M-am regăsit în eroii poveştilor, în copilul neînfricat bântuit de frică, în micul revoluţionar care recită la şcoală poezii patriotice absurde fără greşeală, în îndrăgostitul nemărturisit care umple caiete cu versuri proaste şi desperecheate. M-am descoperit paznicul unei iubiri unice, pe care o regăsesc sămânţă a tuturor iubirilor mele. Colecţia de cărţi şi reviste alcătuită cronologic în roman se constituie într-o listă de lectură obligatorie pentru vara vieţii. Un roman de căutări, de introspecţie, de revelaţie a gusturilor şi miresmelor, prin care se încearcă ridicarea unei punţi peste prăpastia lumilor care ne înconjoară. „Dar de ce se face aşa întuneric?” este cel mai bun răspuns.

marți, 6 octombrie 2009

Marilynne Robinson – Galaad


Am început să citesc Galaad în autobuz mergând spre servici. O primisem întâmplător de la un prieten şi nu mă aşteptam la absolut nimic atunci când am deschis cartea. Este important de stabilit contextul în care citim o carte pentru aprecierea corectă a părerilor exprimate ulterior. În autobuz fiind preferam o lectură uşoară, de la care să-mi pot abate liniştit atenţia atunci când în jurul meu lumea se înghesuie, se ceartă sau se agită inutil. Reuşisem să parcurg doar primele fraze, în care făcusem cunoştiinţă cu personajele şi locaţia, şi am fost întrerupt. Am reluat lectura, iar după alte câteva fraze nu am mai putut fi readus din Iowa decât la staţia de destinaţie.
Cartea se constituie sub forma unei scrisori a reverendului John Ames către fiul său în vârstă de doar şapte ani. Bolnav de inimă şi înaintat în vârstă, preotul doreşte să-i transmită fiului său amintiri de familie care altfel ar fi rămas pierdute. Obişnuit să-şi scrie predicile înaintea slujbei, John Ames găseşte în scris deopotrivă linişte şi răspunsuri ale conştiinţei sale la întâmplările vieţii. Adresarea este atât de directă şi de sinceră încât m-am simţit părtaş la o discuţie cu domnul Ames, pe prispa înfierbântată a unei case din America, unde fiul său fugăreşte pisica, iar tânăra sa soţie ne serveşte limonadă rece. L-am simţit ascultându-mi părerile atent şi asimilându-le în discuţia noastră. Apoi mi-a descris oraşul din care nu a lipsit decât în anii de seminar, oamenii şi schimbările prin care au trecut într-o perioadă dificilă de război, foamete şi aboliţionism, mi-a prezentat prietenii săi şi istoriile lor. Ames povesteşte despre bunicul şi tatăl său, despre relaţia dintre ei, despre femeile din viaţa sa – mama, soţia, copila moartă prematur. Povesteşte despre prietenul său din copilăria care i-a dăruit pe unul din fii săi – cel mai drag – pentru ca Ames să nu rămână singur.
Sfaturile şi explicaţiile sunt atât pentru fiul său cât pentru el însuşi şi pentru mine, cel ce ascult fascinat. Povestindu-i copilului relaţiile speciale dintre oamenii din jurul său, într-un ritm cald şi cu umor, preotul îi lasă acestuia îndreptare de viaţă care-i vor sluji vreme îndelungată. Scrisorile tatălui pot fi citite la 10 ani, dar şi la 70 de ani, iar printre rândurile lor se găsesc răspunsuri la încercările vieţii.
Totul este legat de oameni. În Kansas-ul arid, mormântul aproape pierdut al bunicului său creează un moment şi o legătură între John şi tatăl său. Soţia, fără multe cuvinte, construieşte o legătură între John şi fiul său dăruit. Într-un păienjeniş de relaţii, viaţa se arată crudă şi scurtă.
O carte într-un dialog sensibil pentru care în 2005, Marilynne Robinson a primit premiul Pulitzer.


Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine