Drumul

Iubesc drumul pe care se aud pașii tăi. Nu vreau niciodată să ajung la destinație, iar oboseala, oricât ar fi de multă, e doar un semn că sunt acolo, vie, fericită.

Iubesc crengile care-ți mângâie părul și vin apoi să împartă îmbrățișarea cu mine. Le păstrez mirosul crud, de verde amestecat cu soare, le las să-mi tatueze pe față contururile tale.

Iubesc norii care te apără de soare și soarele care te apără de frig. Le cânt să-ți iasă-n cale și să-ți fie mereu prieteni.

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

Alunecare

Întâi urci. Cu soarele în față, orbit, fericit. Urci până rămâi fără suflare, copleșit de o căldură interioară, descoperind forțe de care habar n-aveai. Când îți permiți să te oprești să-ți tragi sufletul, te înconjori de liniște și de frumos, te bucuri de munți și de cer ornat cu nori pufoși. Un zâmbet ți se lărgește pe față și rămâi așa, abia îndrăznind să respiri, de teamă să nu tulburi liniștea.

Dar liniștea se tulbură. Un zumzet înfundat, ca de cascadă, ajunge până la tine. Îți ții respirația și asculți fermecat sunetele, bucurându-te de o clipă de fericire completă. Apoi fața ți-e umbrită de un nor și, instinctiv, știi că ești în pericol. Pentru o clipă ai speranța unei salvări și te gândești să fugi, dar frumusețea încă neîntinată a momentului te ține pe loc. Apoi, oricum, e prea târziu. Știi sigur că vei fi lovit, sunetele se transformă în vuiet, urechile-ți sunt depășite, inima-ți bubuie a furtună și, fără milă, ești lovit, aruncat la vale, zdrobit de pietre.

Uneori mai scapi. De multe ori, îți e fatal.

Bătaia cu flori.. mai bine nu

În zi de sărbătoare a capitalei, ArCub a organizat o serie de evenimente culturale şi nu numai. Avem târguri, expoziţii, spectacole multimedia, concerte, străzi pe care se dansează şi multe bucurii pentru ochii şi urechile bucureştenilor. Dar printre aceste manifestări frumoase, s-a strecurat una care nu ne face mare cinste: bătaia cu flori.

Bătaia cu flori la şosea nu este un lucru nou. Se practică din perioada interbelică şi i se acordă titlul de eveniment monden tradiţional, şic şi de mare distracţie. Pot să nu fiu de acord ca oameni care în viaţa lor nu au plantat nimic să se lovească zâmbind cu flori? Pentru că ne este atât de greu să înţelegem şi să învăţăm să plantăm, să avem grijă de mediu, să lăsăm curat în urma noastră încât o tradiţie de acest fel nu poate decât să încurajeze distrugerea şi mizeria. Să fim serioşi, curăţenia parcului Cişmigiu va rămâne în grija altora. Fericiţii participanţi vor primi drept distracţie doar bătaia în sine. Nu vor ştii cât i-a luat florii să crească, de câtă grijă a avut nevoie şi cât oxigen a făcut în viaţa ei. Nu vor ştii nici de câte ori se va da cu mătura în urma lor.

Mi-ar plăcea o tradiţie de plantat flori la şosea..

Noah (2014)

Povestea lui Noe, reinterpretată pentru timpurile moderne, este departe de a fi un film religios, dar reuşeşte cumva să fie un film spiritual, un film care trezeşte întrebări şi te conectează un pic la miracolul vieţii din jurul tău.

Realizat cu mijloace obişnuite anului 2014, cu efecte speciale, lupte, oameri răi, monştri, etc., Noah este o poveste cu învăţăminte, fie că sunteţi adepţii variantei biblice sau nu. Este o poveste de dragoste pentru viaţă, o lecţie de respect şi, poate, un semnal de alarmă pentru cât de mult alegem să distrugem. Am apreciat realizarea şi efectele tocmai pentru că prin astfel de mijloace mesajul poate ajunge la mai multe urechi. Şi poate înţelegem până la urmă.

Motive de fericire (VII)

#82 Povești, întâlniri, soare.
#83 Planuri mari și gratuite pentru ziua de mâine.
#84 Piscină și BOSU la mic dejun. Afară plouă cu ură. Cui îi pasă când endorfinele aleargă de la ora 6?
#85 Revedere cu Bubu, miros de garaj și rulmenți. Cină cu cheeseburgeri, clar eveniment special.
#86 Șuruburi, cutii pentru șuruburi și vișin înflorit. Bunii gospodari.
#87 Masă de familie. Final de zi cu liniște.
#88 Film bun. Salata de spanac verde. O luni de parcă-i vineri.
#89 Prima întâlnire de redacție pentru ZMEU. Planuri ori vise, clar de viitor.
#90 Amintiri despre ploi.
#91 Speranțe. Intrăm în atmosfera de sărbătoare.

Motive de fericire (VI)

#71 Motivul meu preferat de fericire: tu. Să fii fericit.

#72 Și visul începe..

#73 Una din acele dimineți, cum v-am mai spus că ar trebui să fie toate.

#74 Curs de cinematografie scandinavă. Eseu. Constat că unora le iese televiziunea publică educativă și de calitate.

#75 La mulți ani!, fetiță scumpă, cum ți-ar fi zis străbunica ta..

#76 Încet, încet, ZMEU zboară.

#77 ZMEU are o săptămână. Deocamdată numai scrisul curge. Răbdare.

#78 Pregătiri de weekend, speranțe de drum.

#79 Târg, relatări de la fața locului. Seară cu lumea mea bună.

#80 Friends.

#81 Ultimul curs. Google ne indexează vag. Somn.

Notă: Mă apropii de 100 și încep să am emoții.. Nu-mi vine să cred că pot exista 100 de zile legate de fericire. Și nici nu a fost greu. Să nu deochi..

Motive de fericire (V)

#56 Timp doar pentru mine.
#57 Întrunire la ceas de seară și o mică țară pusă la cale.
#58 Bateria a ieșit din priză și a pornit un motor vesel.
#59 Curățenie de primăvară.
#60 Pe lângă baterie se va adăuga o pereche proaspătă de șoșoni cauciucați Dunlop.
#61 Dimineață tulbure, stafide cu ciocolată de la Lidl. Că tot merge toată lumea. Revedere.
#62 Teniși noi, semn clar de primăvară.
#63 Dor. Știu că nu poate fi de bine, dar motivul pentru care sunt capabilă de dor e unul foarte bun.
#64 Un capăt de drum nou. Planuri. De unde a răsărit entuziasmul?!
#65 Oameni noi care te fac să înțelegi unde și cum îți e mai bine, deși mai binele nu-i include. Lecție.
#66 Studiu de primăvară cu Lensbaby și filtre foto. Mulțumesc.
#67 Drumul se conturează. Muncesc cu plăcere.
#68 Sport. Lipsă îndelungată.
#69 Dau zor. Mult scris.
#70 ZMEU

Oamenii oglindă

Rareori mai ajung să cunosc mai mult de un om deodată. Prietenii noi vin câte unul sau doi și se integrează rapid în peisajul meu curent. De plecat, tot pe rând pleacă. Și pentru că exersez rar prima impresie, mă analizez îndelung în oglindă înainte de a ieși pe ușă. Apoi observ cu grijă ce au văzut ceilalți în mine, după lucrurile pe care le spun sau le întreabă, evitând să povestesc mai mult decât mi se cere.

Constat că bărbații mă întreabă dacă am carnet și mașină și unde lucrez. Deci par un om hotărât. Sau nu mă întreabă nimic și ridică suspect dintr-o sprânceană când mă bag în vorbă. Posibil să par o proastă. Femeile tind să se minuneze de cât de slabă sunt și se interesează aproape imediat ce mănânc. Cred că par fițoasă. Unele, mai prăpăstioase, mă întreabă dacă sufăr de vreo boală. Minunat, par bolnavă. Grozavă primă impresie..

Mă concentrez pe a doua și încerc o glumă, de atmosferă. Formarea mea tehnică are tendința de a face glume cu broscuța vorbitoare, glume la care lumea râde, dar nu le continuă. Așa că rămân un spectator atent, care condimentează când și când discuția. Dacă spun lucruri serioase, aceeași tăcere apare. Ori le gândesc, ori își doresc să le ignore, dar pauza este mereu penibilă. Nu cred că spun tâmpenii, dar am tendința de a încuraja oamenii să facă lucruri social inacceptabile, revoluții personale împotriva sistemelor și.. sport. Poate totuși sunt tâmpenii.

Nici vestimentar nu o duc mai bine, deși acum am geaca aia neagră de piele pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Sunt un amestec de rocker, ajutor la benzinărie, studentă la arte și învățătoare. Complet ambiguu pentru orice nouă cunoștință. Oamenii sunt nevoiți să execute în același timp evitarea rockerului supărat, mila pentru amărâtul de la benzinărie, privirea de sus către studentă și ascultarea politicoasă a învățătoarei.

Privind în ochii oamenilor pe care abia îi cunosc, mă înțeleg mai bine pe mine. Pentru că-mi vine să le explic, să le povestesc, să-i fac să înțeleagă. Aceeași tăcere stingheră s-ar lăsa, o știu bine, dar în același timp înțeleg că avem atâtea straturi câte prime impresii. Și că socoteala de acasă nu se potrivește mereu cu cea din târg.

Corespondență dintr-un centru de afaceri

În urmă cu mai bine de 10 ani, platforma industrială Pipera, aflată la granița de nord a București-ului, a început să se transforme într-un modern centru de afaceri. S-au remodelat clădirile fabricilor abandonate, s-au construit clădiri noi acoperite integral de sticlă, au apărut chioșcuri și cantine, firmele de catering și-au extins zona de acoperire. Ba s-au construit chiar și un bloc de locuințe și vreo două săli de fitness. Apoi investițiile s-au oprit.

În fiecare dimineață, mii de oameni se revarsă din stația de metrou sau se încolonează în trafic, având aceeași destinație: un birou din centrul de afaceri Pipera. Dacă la început oamenii au fost încântați de birourile cu aer modern și de clădirile din sticlă, după primele două săptămâni de acomodare lucrurile nu au mai părut la fel de roz.

Traficul este imposibil dimineața și seara, metroul este extrem de aglomerat, trotuarele sunt stricate sau inexistente. Clădirile din sticlă sunt aerisite aproape integral cu aer condiționat, fie pentru că geamurile nu sunt făcute să se deschidă, fie pentru că spațiul este proiectat în așa fel încât deschiderea unei ferestre îi incomodează pe cei dinăuntru. Iluminarea este artificială în mai toate clădirile, jaluzele groase acoperind ferestrele. Prețurile practicate de chioșcurile din zonă sunt imense, iar farmacie este doar una. Parcările amenajate sunt toate private, iar accesul nu este permis decât contra cost, motiv pentru care sutele de mașini care invadează în fiecare dimineață zona sunt parcate pe ce a rămas din trotuare. Spațiu verde nu există. Nici zone pietonale.

Cu timpul, cei care lucrează aici, fie că-și dau seama, fie că nu, au devenit stresați, nervoși, apatici, indiferenți. Au dureri de spate și probleme cu ochii. S-au îngrășat, s-au deformat, au probleme de alimentatie și răcesc în fiecare sezon. Au dezvoltat sinuzite, rinite și alergii. Sunt mereu grăbiți, neatenți și triști. Un fel de roboți îmbrăcați frumos și antrenați pe același traseu în fiecare zi. Nimic nu a fost construit sau adaptat pentru a îmbunătăți condițiile lor, ci doar cantitățile pe care le produc.

Despre răutate

Nu, nu pot să mă abțin. Știți vorba aia "C-așa-mi vine câteodată.." Ei bine, îmi vine! Nu știu alții cum sunt și nici nu mă interesează în ce condiții minunate trăiesc de uită ce e aia rea voință și nu le pasă de capra vecinului. După mine, oricât de sărac ai fi, parcă tot să fi om e mai bine. Dar constat că noțiunea de om are conotații din ce în ce mai proaste. Să fi om înseamnă să distrugi, să risipești, să omori, să chinui, să faci rău de plăcere sau doar pentru că poți.

Spitalul a ajuns casa groazei. Și nu pentru că te duci acolo bolnav și în suferință, ci pentru că te așteaptă toate ororile la care nici nu te-ai gândit. Nu zic că e așa în toate spitalele și cu toți medicii, dar și unul singur e prea mult. Dacă nu ai Audi sau Mercedes nu ți se deschide sfoara care păzește parcarea din fața spitalului de urgență, iar după ce totuși ți s-a deschis trebuie să faci o mică donație. Așa că ori te târăști din mijlocul traficului oprit și revoltat, ori chemi Salvarea că ei au intrare separată. Dacă doar vrei să aștepți pe cineva la ieșirea din spital și nu ai mașina corespunzătoare, poți încerca prin împrejurimi. Evident, străzile sunt împânzite de parcări de blocuri plătite la ADP, parcări de firmă păzite de neamul bodyguarzilor (care-și fac datoria și noaptea când firmele sunt închise și parcările goale), parcări publice păzite de indivizi dubios de amabili sau indicatoare de circulație cu opritul interzis. Alegem cu toții ultima variantă, în speranța că polițistul are ceva mai multă înțelegere.

Dacă bodyguard-ului i se pare că suferi destul, ți se dă voie la camera de gardă, dar numai după o spovedanie în fața măritului paznic. Până să ajungi la medic, te mănâncă sfinții. Limbajul nu este tocmai de înaltă calitate și nici numărul de decibeli nu se potrivește cu locația, dar bodyguarzii au fiecare sectorul lui și telefonul mobil costă, așa că se zbiară ca pe uliță. Dacă asistenta te place, e bine. Dar să nu întinzi coarda solicitând altceva decât ți se oferă, iar atunci când primești si cea mai vagă atenție să fii recunoscător până la stele. Să nu le deranjezi niciodată noaptea. O faci pe riscul tău. Va trece mult timp până voi uita replicile "Nu o doare, e nebună." și "Care dracu' sună, nu vedeți că e noapte?!" Și multe altele... Mai sunt infirmiere cu limbaj de mahala, doctori care se oftică dacă soliciți părerea și unui doctor de altă specialitate, angajați de la bucătărie care lasă mâncarea pe noptieră unor pacienți din secția de ortopedie care nu se pot mișca și multe alte specii pe care le-aș dori pe cale de dispariție.

Și nu doar spitalul e infestat. Înțelegerile amiabile se transformă imediat ce s-a găsit un polițist dispus să accepte altă variantă, traficul e o junglă barbară unde cine înjură mai tare are prioritate, stațiile de metrou sunt scene de luptă (pe locuri, pe ziare, pe covrigi, pe aer), corporațiile astea minune care au înflorit hrănesc un egoism feroce îmbrăcat într-o glazură mucegăită de 'mare familie'. Dacă cineva e fericit și anunță public, ceilalți îl privesc cu invidie și îi întorc spatele cât de repede. Dacă se miroase vreun necaz, toți vor să știe și cele mai intime detalii, ca să aibă materiale de discuție la cafea. Dacă nu află detalii, le inventează.

Am trecut prin atâtea etape de evoluție încât încep să cred că ni s-a urcat la cap. Și, credeți-mă, alergăm la vale cu toată puterea. Sigur, ni se pare că o ducem bine față de cei din Evul Mediu, dar răutatea e în floare. Prostia, înfumurarea, egoismul, nepăsarea, risipa ne vor duce din ce în ce mai jos. Pentru că dacă nu vom conștientiza că trebuie să țintim dincolo de putere și confort și că trebuie să și dăm ceva bun înapoi, nu doar să consumăm isteric, o să distrugem și ce a mai rămas întreg din lumea asta. Iar asta n-are legătură cu nivelul de trai, are legătură cu nivelul de bunătate.

Despre normalitate

Ne redefinim în fiecare zi. Știu. Nimic și nimeni nu este de neînlocuit sau imposibil de schimbat. Suntem suma experiențelor noastre, un fel de istorie ambulantă în care valurile de cotropitori au fost asimilați sau goniți. Și, mai presus de toate, suntem infinit diferiți.

Prima normalitate pe care o cunoaștem e cea a părinților, a familiei, dar conștientizarea propriei persoane aduce noi granițe pentru ceea ce este normal și asta se întâmplă de la vârste foarte fragede. Pe măsură ce acumulăm propriile experiențe, unele din ideile societății în care trăim încep să ni se pară firești și le adăugăm celor luate de acasă. Pentru unele ne-am bate cu oricine, la altele am renunța într-o clipă. Le modelăm și pe cele impuse, după propriile gânduri.

În școala tehnică pe care am făcut-o se vorbea adesea de parametrii normali. Am învățat că normalul are o toleranță și am aplicat aceeași regulă în viața de zi cu zi. Am adăugat la normalitatea mea, toleranță. Am învățat să aplic aceeași toleranță și judecăților pe care le emit și oamenilor pe care îi întâlnesc. Mă feresc de etichete stricte pentru că știu că oricine are dreptul la un epsilon personal. Poate tocmai pentru că nu am primit prea des toleranța celorlalți și etichetele m-au izbit de când mă știu. Pentru că nu sunt un om perfect și e ușor să găsești motiv să lovești în mine.

Mi s-a reproșat de curând că trăiesc în altă lume și am zâmbit un pic la gândul că poate am găsit o lume mai bună în care să trăiesc, iar cei care mă acuză sunt doar invidioși. Poate că în normalul de care m-am lăsat înconjurată nu e loc de violență, de răutate, de acel "care pe care" atât de actual. Poate am găsit un firesc cu fairplay, unul grijuliu și iubitor de natură, unul care crede în reciclare, care încă mai are încredere în oameni, unul dornic să facă lucrurile bine și nu doar mai bine decât vecinul. Acuzatorul avea dreptate, trăiesc în altă lume. Normalitatea mea e diferită de a altora. Dar nu văd cum ar fi asta ceva rău, pentru că, prin prisma toleranței, toți avem dreptul la normalitatea proprie.

Timpul

“Nu înțelegi. Pentru mine timpul trece repede, nu apuc să mi se facă dor. La tine timpul trece lent.” Mi-am privit buletinul, unde anii se învârteau ca rațele la jocuri mecanice, și am mai înghițit cu sete o gură de dor. Timpul meu zboară atât de repede încât pare continuu, nemișcat.

Din vârf - Postăvaru

 

Notă: Vă recomand să urcați fără telecabină. Merită.

Despre parcare

Lucrez într-o clădire de birouri, într-un cartier de clădiri de birouri. Fiecare clădire este înconjurată de o parcare, aproape mereu plină abia pe jumătate. În schimb, strada cu două benzi care străbate cartierul este plină de mașini parcate, regulamentar, pe spații verzi, pe trotuar, înghesuite pe bordura mai lată care separă linia de tramvai de stradă. Șiruri lungi de mașini se preumblă căutând un spațiu de popas. Paznici aprigi păzesc cu dedicație parcările aproape goale. Un loc de parcare costă cât o noapte de cazare la Sinaia. Întreprinzătorii imobiliari preferă să vadă asfaltul gol decât să permită accesul celor cu buzunare mici. Firmele cumpără cu zgârcenie, doar pentru clienți. Pentru că în vremuri moderne, în care ne preocupă salvarea planetei, stratul de ozon și reciclarea, în vremuri în care (în unele țări) urbanismul este o artă, în vremuri în care ne confruntăm cu suprapopularea, se preferă să păzești un spațiu gol decât să-l cedezi publicului.

Vârsta îndoielii

Copil fiind, încercam mereu, cu prea mult curaj, aproape orice îmi trecea prin cap. Cu planuri bine stabilite și minuțios organizate, pășeam în vârful picioarelor, alegând doar porțiunile de parchet care nu scârțâiau, spre a lua cu asalt cămara în timpul orelor de somn. Construiam piramide cu echilibru precar, din scaune, cărți, perne și orice altceva aveam la îndemână, și mă cățăram în vârful lor pentru a ajunge la vreun obiect interzis. Am mușcat sănătos din săpun pentru că mirosea frumos și m-am tuns singură, ascunsă sub pat, pentru că reușisem să fur foarfeca de croitorie. Eram plină de idei și aveam mereu curajul de a le pune în practică.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am început să învăț ce doare, ce nu e frumos, ce supără, ce jignește și curajul meu de a mă avânta în noi aventuri a început să scadă. Exista brusc o listă a pericolelor posibile, existau riscuri și efecte nedorite. Am aflat ce înseamnă eșecul, dezamăgirea, suferința și planurile mele au fost tot mai puțin îndrăznețe. Dar descoperirile tinereții mi-au dat suficient entuziasm cât să mă mai pot bucura de experiențe noi. Am ajuns în locuri doar visate, am învățat să înot, să merg cu bicicleta, să conduc o mașină și o motocicletă, să schiez, să-mi urmez dorințele extravagante, să port aparatul de fotografiat de gât peste tot, să urc munți cu plăcere. Sigur, nimic nu a mai ieșit perfect, ca în vremurile copilăriei. Dar au ieșit toate suficient de bine cât să mă pot bucura de timpul respectiv.

Și am ajuns din nou la o vârstă de saturație interioară. Curajul meu a mai scăzut un pic, pentru că am văzut oameni dragi suferind și am înțeles că nimic nu durează cât ne-am dori. Prudența, bat-o vina, mă împiedică de la gesturi necugetate îndelung, neanalizate profund și nesocotite ceasuri întregi. Societatea mă oprește și de la puținele pe care le-aș mai putea face, pentru că n-ar da bine, s-ar interpreta greșit sau, cel mai des, ce-ar spune lumea dacă le-aș face. Lista de riscuri crește în fiecare zi, forța mea de a mă lupta se evaporă ca roua.

Ne oprim la un moment dat și ne zicem că am făcut destul, că la vârsta noastră ar trebui să ne odihnim, să ne bucurăm de viață. Dar nu mai avem curaj să ne bucurăm de ea. Ne numărăm anii, ca avarul banii și ne zgârcim pentru o zi. O zi în care să transpirăm urcând un munte, o zi în care să ne înghețe nasul pe o pârtie, o zi în care să ne suim în mașină și să conducem șase ore ca să vedem 10 minute marea. Suntem prea bătrâni ca să mai învățăm lucruri noi și ni le răsucim pe degete pe cele câteva pe care am apucat să le învățăm. Nu mai dansăm, nu mai mergem la concerte, nu mai ieșim la restaurant, nu mai pierdem nopțile, nu ne mai cumpărăm lucruri care nu ne trebuie. Ne mulțumim cu ce am avut, cu ce am trăit, predăm ștafeta copiilor fără a ține seamă că, de fapt, nu trebuie să renunțăm la nimic. Ne ascundem în spatele unui confort incert și nesatisfăcător. Ne piere curajul, încrederea în propriile forțe. Nu îmbătrânim, ne lăsăm păgubași.

Cumva ultimul tău sclav a murit?

Replica asta mi-a rămas în minte dintr-un banc legat de turismul în Australia. Un potențial turist întreba cum se poate ajunge din Anglia în Australia, fără a implica avioane, și orarul exact al rutelor de autobuze și trenuri existente. Operatorul australian al agenției de turism răspundea „Cumva ultimul tău sclav a murit?” Un fel de radio Erevan în variantă australiană.

În ultima vreme, replica îmi ajunge insistent pe limbă. Constat, fără să vreau, că deschid ușa clădirii în care lucrez pentru un lung șir de oameni care nu au răbdare să ies și se bucură de un ușier neplătit. Schimb becuri pe casa scării, curăț mese prin cafenele, închid ușa de la lift rămasă deschisă cine știe de când, aranjez hainele probate înapoi în rafturi. Dar poate sunt doar întâmplări obișnuite, iar eu mai cârcotașă ca de obicei.

Îmi place să cred în egalitate, chiar și în defavoarea cavalerismului. Dar nici să adun resturile tuturor parcă nu îmi vine. Aplic aceeași egalitate în viața de zi cu zi, la servici și în familie. Când colegii îmi solicită ajutorul, nu dau bir cu fugiții. Când se așteaptă să fac eu treaba aia nesuferită și monotonă pentru ca dânșii să aibă liber la creație, parcă nu mai sunt așa drăguță. Cât timp fișa postului e aceeași pentru toți, fiecare își vede de rufele lui murdare. Principiul meu nu ține cont nici de vârstă sau statut social. Dacă nu te cunosc, fie că ai 20 de ani, fie că mi-ai putea fi bunic, fie că ești vânzător în piață sau director de bancă, în fața mea ești un „dumneavoastră” care merită aceeași atenție. Nu mă aștept să am în permanență un gunoier pe urme care să adune lucrurile de care m-am despărțit pe stradă. Dar nici să-ți țin în poală sticlele de plastic pentru că scaunul de metrou e prea neîncăpător pentru toate lucrurile tale.

Avem o mulține de proverbe legate de echilibru: „Ce dai, aia primești”, „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, „Cine sapă groapa altuia, singur va cădea în ea”, și multe altele. Totuși, observ că traversăm o epocă a egoismului și tot mai puțini își pun problema reversului medaliei.

Prin muzică..

Acel fior electric care-mi pune toți mușchii în mișcare, acel vânt călduț sau răcoros care mă mângâie pe ceafă, acea aromă amăruie de fum și nebunie.Nu știu cum de apar sunete, game și acorduri. Nu înțeleg cum dintr-un fir se naște o coardă. Îmi amintesc prima melodie și senzația completă pe care mi-a oferit-o. La momentul potrivit, o exorcizare prin muzică face bine tuturor. Iar când se produce în grup și se distribuie cu energie, e și mai eficientă.

Coordonate polare

 

 

Notă: GIMP Image Editor - Polar Coordinates Filter