Sus

Ştiu, mergi aplecat, îndoit sub povară şi abia din când în când îndrăzneşti să-ţi ridici privirile. Paşii curg ritmic, într-un timp al lor, făcând inutilă prezenţa ceasului din lumea reală. Nimic nu mai e cum ştiai. Doar câteva semne dau impresia că omul a mai trecut cândva pe aici. Şi stâncile şi brazii, mereu aceleaşi, mereu altele. Cu simţurile ascuţite la maxim, cu energia blocată îm muşchi, cu tendoanele dureros de întinse, nu-ţi mai rămâne putere pentru gânduri. Un scurtcircuit mental împăciuitor, liniştit, dureros de frumos. Cu fiecare pas eşti un pic mai sus, dar urci umil, sub măreţia naturii şi complet la voia ei. Din vârtejul de gânduri idioate şi agitate care-ţi înnebunesc sinapsele, aici sus rămân doar cele pure, cele adevărate. Aici ajung doar gândurile cele mai dragi, frânturi de amintiri iubite cu îndârjire, păstrate cu sfinţenie. Aici nu poţi să minţi sau să te minţi. Eşti doar tu, dezbrăcat de moravurile sociale, cu forţe puţine sau multe după cum s-au milostivit ursitoarele. Aici eşti expus, dar şi iubit. Nu ştiu dacă mai contează vârful. Dacă mai are vreo importanţă faptul că ai ajuns la o pseudo-destinaţie. Ştim cu toţii că nu te vei opri aici. E doar o gară intermediară în mulţimea de vârfuri care te aşteaptă. Să urci.