Despre decizii

Cândva demult, un om urca un munte. Ales din întâmplare sau după lungi calcule nici nu mai contează. Dar muntele se înălța nu tocmai prietenos. Omul fu surprins să constate că de la cabana de unde plecase, pornea într-adevăr o potecă firavă spre munte, dar nici un marcaj nu-i călăuzea mai apoi pașii. În plus, nu după multă vreme, a venit prima noapte. Omul s-a adăpostit cum a putut, s-a ascuns în pădure de șuieratul vântului, s-a luptat cu tot felul de lighioane ale nopții și a reușit să reziste până la ziuă. Dimineața i s-a părut atât de frumoasă, încât a plecat zâmbind mai departe, bucurându-se de fiecare rază de soare, de flori și de pădure, râzând de spaimele lui din noapte precedentă. Dar nu după mult timp, a venit iar noaptea. Omul a început să se sperie, să se îngrijoreze că într-o zi nu va mai reuși să supraviețuiască nopții, și într-o noapte s-a gândit chiar să se întoarcă la cabană. Dar diminețile erau atât de vesele și de frumoase, încât îi alungau temerile și mergea fericit înainte.

Într-o zi, omul a observat că s-a rătăcit. Că nu mai recunoaște drumul din așteptările lui, că vârful muntelui se îndepărtează în loc să se apropie și că nu mai știe încotro s-o apuce. A încercat să-și amintească pe unde a venit, doar doar și-o da seama unde a greșit. A mers înainte orbește, poate o nimeri drumul din noroc. Nimic n-a reușit să-l liniștească. Așa că omul s-a oprit din mers și s-a gândit serios să se întoarcă. Să abandoneze muntele pe care nu se putea descurca și să coboare, sperând că va nimeri cabana. Până la urmă, e plină lumea de munți, e foarte probabil să reușească să urce altul. Singur în pădurea de gânduri, omul a petrecut o noapte lungă, urâtă, în care tot soiul de voci sinistre i-au dat târcoale. Toate temerile lui au prins glas. Dar când a văzut că nu mai vine dimineața, omul a înțeles că trebuie să se decidă.

Nu știu ce-a ales omul până la urmă. Fiecare e stăpânul propriilor decizii. Eu am ales să urc de nebună acel munte. Chiar dacă îmi voi rupe gâtul într-o prăpastie și am să mor singură acolo, pentru că nimeni nu știe unde sunt. Chiar dacă voi rătăci prin păduri întunecoase întreaga viață și nu voi mai găsi niciodată drumul bun. Iubesc soarele dimineții și știu că dacă îi întorc spatele și caut altă cale, n-am să-l mai văd niciodată. Și până la urmă, poate nici nu nimeresc cabana sau alți munți. Poate doar voi coborî aiurea, întrebându-mă dacă nu cumva eram la doi pași de vârful ales și eu i-am dat cu piciorul. Sigur, uneori mi-e teamă, alteori nopțile mă găsesc plângând. Dar e muntele pe care l-am ales, e muntele care mi-e drag și cumva știu că aici, în pădurile astea, îmi este locul.