Sunteți tânăra care ajunge acasă târziu în noapte, nereușind să-și termine niciodată treburile pentru simplu motiv că este cel mai eficient angajat și primește mereu sarcini noi și foarte urgente? Sunteți șeful de echipă care lucrează în fiecare sâmbătă, numără fiecare contract de succes și calculează cât mai este până la marea promovare pentru care se sacrifică de vreo 2-3 ani pentru a se bucura ulterior de ea în liniștea unei insule tropicale? Sunteți programatorul fără aspirații, care nu a avut curaj să dea la Facultatea de film și se mulțumește să urmărească noapte de noapte filme furate de pe Internet pentru a povesti despre ele pe blog, a doua zi? Sunteți artistul care n-a știut niciodată cât valorează gunoaiele pe care le ascunde cu dragoste în niște valize vechi?
Deadline include destinele acestor patru personaje și a celor de lângă ele. Creionează cu realism o lume a virtualului, a direcției fără sens, a neputinței, a resemnării, a catalizatorului factor economic, al promisiunilor și așteptărilor, al orașului din care s-a furat și gara și al mirajului slujbelor din București. Pornind de la două cazuri reale, cel al unei tinere care a murit de epuizare și cel al unui bătrân care locuia într-o ghenă și realiza colaje care acum sunt prezentate în expoziții pariziene, romanul Deadline croșetează povești cotidiene, cu precizie milimetrică și ochi de artist.
În jurul meu, metroul aglomerat ascundea câteva sute de Miruna, Augustin, Pupucă, Dora, Laura, nea Zaim, vrăjitoare cu neg pe nas. Doar motanul Ben lipsea. Mă strecuram printre ei cu greu, cu cartea în mână, primind îmbrânceli și răsuflări urât mirositoare. Camera de filmat, montată în spatele unor ochi, înregistra tot, cadre largi și detalii suculente. Costumele negre se amestecă, pantofii cu toc răsună pe dalele peronului, fetele cu flori croșetate în păr lasă dâre de parfum dulceag. Mulți dintre ei au blog și participă la proteste, dar cei mai mulți ajung la un birou de la care verifică cele 3 adrese de e-mail, își astupă urechile și păcăne în tastatură sau răsfoiesc teancuri de dosare. Cei mai mulți au assistant și Piar, porecle urâte și numere de telefon ale firmelor de catering. Mai toți se grăbesc și cară în genți voluminoase nelipsitul laptop. Ușile se deschid și alți oameni se urcă, nelăsând pe nimeni să coboare. Știu că am să mă sufoc, știu că într-o zi voi apăsa butonul de urgență, voi coborî oriunde și voi alerga până la primul copac să mă închin lui. Închid ochii și mă scufund în cartea Adinei Rosetti încercând să mă mint că sunt doar niște personaje.
Postări
