A 1002-a noapte

„Se-apropie Crăciunul. Bucureştiul îşi schimbă luminiţele, hainele, mirosurile. Oamenii se înghesuie în magazine, pe străzi, în sufletele celorlalţi. Nu mai ştiu al câtelea Crăciun fără tine e ăsta şi nici nu mai vreau să le număr. E acelaşi lucru în fiecare an: singurătate şi sărăcie.”

La ora 18:30 un personaj se plimbă pe bulevardul Magheru. Un personaj dintre miile de trecători neînsemnaţi. Filmaţi imagini cu beculeţele de Crăciun, cu oameni, filmaţi înghesuiala. Lăsaţi personajul să fie prost îmbrăcat, înfrigurat, fără mânuşi, fără căciulă. E întuneric şi becurile sclipesc trist pentru ochi trişti.

„Cheltuie atâţia bani cu beculeţele astea, fie ele şi economice, iar eu îngheţ acasă. Ajutorul pentru încălzire au spus că nu-l merit, că depăşesc cu 10 lei. Uite! Un perete întreg de lumină, vilă pe Magheru, spaţiu verde în faţă. Eu zac într-o garsonieră în Militari, la etajul 10, în frig. Unde eşti?De ce să trec singur prin toate? Ei bine, în seara asta intru. Fie ce-o fi, intru. Până mă dau ei afară mă încălzesc un pic.”

Filmează librăria. Personajul intră, făcându-şi cu greu loc printre cumpărători grăbiţi. Filmează librăria şi pe amărât uitându-se cu ciudă la cărţi. Cultura nu e şi pentru el. E scumpă. Filmează oameni, casiere temătoare şi vesele la comandă. E ora 19:00. Împinge-l până ajunge sus, în mansardă. Ajută-te de cei din jur, nu-l lăsa să-ţi iasă din cadru. E o artă, ştiu, dar eşti operator şef şi trebuie să filmezi profesionist. Haide, ajungeţi în mansardă.



Acolo sus se spune o poveste. În fiecare seară, povestitorul îşi alege câţiva ascultători, îi aşează pe perne moi şi le aduce înaintea privirilor curioase fapte şi aventuri, eroi şi oameni obişnuiţi. Strecoară personajul printre spectatori. Ascunde-l, să nu i se observe prezenţa. Lasă-l singur cu gândurile lui urâte şi întunecate, lasă-l cu ciuda lui şi cu vorbele de ocară.

Şi-acum împleteşte povestea. Doamna aceea pe care o şti de la teatru te ajută. Dânsa îmbină povestea Scufiţei roşii cu Pinochio, o aduce pe Albă ca Zăpada lângă Colombina, spune povestea şoricelului cu cheiţă pe care nu-l vroia nici un copil. Filmează, nu rata nimic. Doamna mimează, gesticulează, mângâie. Spectatorii devin copii cuminţi şi contribuie la poveste, schimbă destine, îndulcesc personaje, modifică fizionomii. Un spectator retras mănâncă un măr, refuză să asculte povestea. O va reconstrui mai târziu, din amintiri şi cărţi.
Filmează-ţi personajul de aproape, surprinde-i emoţiile, zbuciumul. Urmăreşte-i privirea. E atent? Se joacă nervos cu propriile degete? Urmăreşte-l. Numai tu îi poţi aminti mai târziu că a fost acolo, că a ascultat, că trebuia să ştie. Filmează personajul de departe. Încadrează bine, între spectatori, în cameră, în poveste.

Nisipul clepsidrei se scurge corect. Povestea trebuie să se termine deşi spectatorii sunt dornici de mai mult. Cedează unul câte unul şi pleacă bucurându-se de ce au primit. Personajul tău trebuie să rămână singur din nou. Lasă-l să-şi revină în simţiri, ai răbdare. Îşi face curaj şi va înfrunta iar frigul şi întunericul de afară. Nu l-a gonit nimeni de aici, din casa îmbodobită şi mirosind a brad şi a turtă dulce, a carte şi a copilărie.

Filmează-l ieşind din clădire. Nu-i aşa că se mişcă mai încet, că e mai puţin înverşunat? Parcă nu se mai loveşte de el toată lumea, casierele sunt iar zâmbitoare, casa e scăldată în lumină. Stai aproape de el şi filmează. E rolul lui principal, singurul pe care-l va avea.

„Şi chiar vine Crăciunul. Trebuie să văd ce iau bun de mâncare. Poate cumpăr şi o sticlă de vin. Ce dacă n-am musafiri? E totuşi sărbătoare. Şi tu ştiu că nu te-ai supăra. O să-ţi citesc şi ţie povestea pe care am ascultat-o azi, găsesc eu cartea pe undeva. O să-ţi placă, o să vezi. Vom petrece împreună ca în fiecare an.”