Lecţie, fragment, anotimp

Şi vine toamna, se numără bobocii, nunţile şi kilometrii parcurşi. Ies pe minus, visez la zile nebune de ski în Carpaţi şi-mi promit să le arat ce pot. Am învăţat să schiez cu ajutorul articolelor de pe Internet. Recomand. Când vă apucă disperarea că sunt 50 de centimetrii de zăpadă la Predeal şi nici un doritor să vă însoţească, daţi căutare după „lecţii de ski online” sau „cum să înveţi să schiezi în 5 lecţii” şi vă garantez că nimeni nu va mai face cristiane pe pârtie ca dumneavoastră. Pentru că este o diferenţă măricică între lectură şi practică, nu vă descurajaţi când participanţi binevoitori la sporturile de iarnă vă recomandă să vă lăsaţi de ski şi vă doresc să vă găsească în viaţă la următoarea coborâre. Senzaţiile sunt de neuitat (cel puţin în săptămânile în care persistă vânătăile). Statistica zilelor în care totuşi am schiat pe zăpadă şi nu pe world wide web este imposibil de alcătuit; lipsesc datele experimentale.

Şi dacă vine toamna, plouă. Când plouă, urbea se transformă într-un câmp de bătălie feroce. Scaunele din tramvai, încinse şi nedorite vara, sunt redute greu de cucerit. Merită să încasezi o umbrelă udă în coaste în timp ce pui piedică unei bătrânele zâmbitoare; orice război are şi victime. În plus, toată lumea ştie că zâmbetul nu este la modă în acest sezon.

Îmi sună telefonul. Un prieten plecat în ţări străine, europene şi relaxate mă invită la o întrevedere. Deci totuşi nu duc gunoiul astăzi. Mă învoiesc de la servici şi plec. Locul magic de întâlnire: gara. Prietenul vesel, eu sclipitor. O zi ruptă din rutină este o zi câştigată. Ţările relaxate au prostul obicei de a obişnui oamenii cu binele. Întoarcerea la originile europene de est este bulversantă şi înspăimântătoare. Prietenul se vaită obosit de aglomeraţia bucureşteană şi de arşiţa lunii iunie. Zâmbesc îngăduitor şi mândru că am anticorpi şi mă mai plec o dată în faţa relativităţii lui Einstein. E încântător Bucureştiul într-o zi de lucru, la o oră anterioară sfârşitului de program. O crâşmuliţă drăguţă, numită solemn pub, îmi serveşte un rom rece cu apă şi cola şi prietenul se miră de alcoolismul meu timpuriu. Ah, viaţă bună cu miros de gară.. Seara se încheie cu bine, în discuţii despre tărâmuri fericite, folosind comparaţii dese.

Adorm gândindu-mă la ce-am avut, ce-am pierdut, ce-aş fi vrut şi ce n-am putut. Aceleaşi socoteli mereu, aceeaşi relativitate a unghiului de deschidere. Prietenii plecaţi departe îmi dau satisfacţia că am rămas acasă. Realizările lor net superioare îmi dovedesc că sunt rezistent. Dacă ţara asta e doar un exemplu de „aşa nu”, înseamnă că eu merit o statuie pentru tărie şi eroism. Din păcate toţi mă întreabă ce am mai făcut nou şi asta îmi strică bucuria. Revin cu amănunte.