În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..