Ea este Ann. Pianistă apreciată, soție de 15 ani, un om împlinit. Și totul se termină sau începe cu trădare, iar când spun totul vorbesc serios pentru că Ann fuge de lume, de oameni, își vinde sau distruge orice urmă de trecut, de amintire. Își caută liniștea.
Villa Amalia este o expoziție de imagini în mișcare, o colecție de portrete și peisaje. Cuvinte puține, imagini copleșitor de multe, îmbinate brutal, cu salturi în cadru și mult întuneric. Îți dă o senzație de respirație întretăiată a unui om care a urcat în grabă un munte. Din când în când mai scoate un cuvânt, dar în majoritatea timpului respiră greu și se uită nesătul în jur să vadă unde a ajuns. Călătoria Annei în căutarea sinelui trece prin Belgia, Germania, Austria și se termină (cel puțin în film) în Italia. Peisajele văzute prin ochii ei sau încadrând-o sunt o reprezentare a esenței acelei țări. Nu știu dacă va rămâne în Italia, în mica vilă Amalia de pe țărmul mării (atât de simplă și construită cu atâta drag), dar cred că într-adevăr iubește locul acela. Filmul nu-ți dă nici un indiciu, este doar o căutare, un amestec de gânduri, sentimente și dorințe adunate cu multă singurătate și tristețe.
Ann își permite să plece, să dispară. Are posibilitățile materiale și este lipsită de orice obligații. Dar eu nu cred că un loc, oricât de frumos ar fi, poate înlocui oameni. Nu cred că singurătatea se vindecă prin admirație sau contemplație. Nu cred că un om fericit în singurătatea lui este la fel de fericit ca unul înconjurat de oameni dragi. Așa că nu am fost de acord cu substratul acestui film, deși mi-au plăcut interpretarea și stilul de realizare. De data asta nu pot face o recomandare, Villa Amalia este alegerea fiecaruia.
Postări
