Julio Cortázar - Despre ‚Orientarea pisicilor’

Un cuplu tânăr, îndrăgostit şi proprietar al unei pisici. Nimic neobişnuit, nimic care să le strice liniştea. Până când el observă că între ea şi pisică există ceva ce nu exista sau de care el nu ştiuse, ceva nedefinit care-l tulbură într-un mod neînţeles. Îi urmăreşte toate gesturile, încearcă să-i pătrundă toate gândurile, să-i înţeleagă toate privirile. Degeaba. Ştie că nimic nu va mai fi la fel, că ea nu este numai a lui şi că el nu va putea afla niciodată ce este dincolo, în celelalte lumi ale soţiei sale. Lovindu-se de neînţeles, iubind şi fiind iubit, dar fără accepţiunea totalităţii, el ştie că ar putea s-o piardă în orice moment. Îi este teamă, priveşte pisica suspicios şi propria sa soţie îi pare străină.

Apoi vine expoziţia de artă, merg împreună ţinându-se de mână, privesc atent fiecare tablou şi... în cel care reprezenta o pisică uitându-se în apus, graţioasă şi nemuritoare, ea dispare. Nu se poate împotrivi dispariţiei, dar o acceptă şi se îndepărtează împreună în noapte, mână-n mână.
Julio Cortázar mă pune inevitabil pe gânduri, fie că îl citesc în tramvai dimineaţa sau seara în liniştea patului meu. După fiecare poveste ţesută de imaginaţia sa rămân cu un gust familiar. Îi regăsesc personajele lângă mine ţinându-mă de mână într-o galerie de artă şi dispărând fără urmă într-un tablou.
În ‚Orientarea pisicilor’ am găsit confirmarea că dragostea nu este un panaceu universal, nu vindecă şi nu aduce o comuniune totală. Acum ştiu că nu voi stăpâni fiinţa de lângă mine, ca pe un sclav, mă voi teme de neputinţa mea de a înţelege şi mă voi ruga să ma aleagă în fiecare zi pe mine. Atât.

Julio Cortázar - Despre ‘Porţile paradisului’
Julio Cortázar - Despre ‘Povesti pe care mi le spun eu singur’