Eu și Julliet

N-am învățat niciodată să merg pe bicicletă. De la prima construcție albastră, cu trei roți albe cu buline roșii, șa de plastic și înălțime de la sol de 50 de centimetri, nu am mai avut în proprietate nici o bicicletă. Prin școala generală, a trecut temporar o bicicletă abandonată de un văr, un Pegas legendar, și recunosc cinstit că a plimbat-o mai mult mama, pentru că după ce am luat la rând toate tufișurile, bordurile, gropile, gardurile și zidurile din jurul blocului am ajuns la înțeleapta concluzie că două perechi de pantaloni, doi genunchi și 50% din pielea mea sunt o pierdere suficient de mare pentru a înceta operațiunile. Și m-am oprit.

După aproape douăzeci de ani, democrația a ajuns la concluzia că ar fi bine să facem mai multă mișcare în aer liber și, într-un elan patriotic, au înființat prin parcurile bucureștene centre de închiriere gratuită a bicicletelor. Văzându-mi handicapul ridicat la rang de sport orășenesc, acțiune civică și distracție generală, m-am încumetat să-mi încerc norocul. Nu degeaba se spune că anumite lucruri nu se uită, ca mersul pe bicicletă. Nici eu nu uitasem lista lungă de umilințe și nici talentul de a mă înfige ca o săgetă în ce mi se părea mai grunjuros, contondent și cu țepi. Am abordat însă cu tact și cu pantaloni scurți problema, m-am înarmat cu curaj și am reușit să merg ca o doamnă, ocolind toți copiii imprudenți, încasând doar vreo două căzături discrete și julindu-mă delicat pe glezne. Odată catharsisul realizat, am abandonat din nou misiunea, convinsă că sunt capabilă mai departe de lungul nasului.

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute s-o întâlnesc pe Julliet. Înaltă, solidă, cu vopseaua albă și piele alb cu negru pe șa, posesoare de foi și pinioane, Julliet mi-a zâmbit superior de pe portbagajul unei mașini. Era o doamnă, un fel de Musette gingașă și hotărâtă, dar nu și-a putut reține o privire suspicioasă la adresa mea. Probabil membrele mele subțiri nu au impresionat-o deloc, iar căutătura ușor speriată nu i-a dat de înțeles că aș fi vreun talent. Totuși, Julliet m-a lăsat să mă urc și m-a sprijinit în eforturile mele de a ține calea dreaptă. Am petrecut cu ea două zile extraordinare, pe asfalt, pietriș, pământ și iarbă. Mi-a iertat greșelile, m-a învățat să am încredere în ea și m-a pedepsit azvârlindu-mă în pădure atunci când orgoliul meu a luat-o înaintea aptitudinilor. M-a julit pe picioare când i-am lovit lanțul și m-a pleznit furioasă în umăr când am culcat-o pe partea nepotrivită. Dar m-a ajutat cu foile și pinioanele ei fermecate atunci când panta era mai abruptă și m-a ferit cu frânele ei puternice atunci când eram gata să zbor printre pietrele drumului. Am râs fericită cu Julliet atunci când am reușit să merg în picioare și sunt sigură că a ocolit ea singură pietrele pentru că eu eram mult prea încântată ca să mai fiu atentă. Am sărbătorit cu niște apă și, la final, i-am redat prospețimea cu o baie în râu. Ne-am despărțit de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Julliet a reușit în două zile să-mi construiască încrederea în biciclete, încredere pe care în câteva zeci de ani nici nu sperasem că o voi avea.

Uneori întâmplarea face mai mult decât orice profesor. Dorința de a fi cu cei dragi, câte un sfat bine plasat, multă voie bună și un strop de curaj sunt ingredientele succesului chiar și la vârste nepotrivit de avansate. Am auzit prea des că "dacă n-ai învățat până la vârsta asta, nici n-o s-o mai faci". Oameni dragi, Julliet, niște drumuri de munte nebătute m-au învățat însă că poți face orice, oricând atâta vreme cât ești cu inima deschisă, cu mândria lăsată acasă și cu un zâmbet răvășit pe față.