La ceas de seară

Trenul se mișca plictisit, zguduindu-se din toate încheieturile. Șuiera a lene și a iarnă, fără să-i mai pese de locurile pe care le lăsa în urmă. Cu nasul lipit de fereastră, urmăream linia duioasă a dealurilor. Soarele îmi furase culorile, doar albastrul cenușiu al cerului se încăpățâna să-mi mai facă un pic cu ochiul. Dealurile erau demult înnegrite de înserare.

Am ieșit din tunel orbită de întuneric. Albastrul coborâse din cer și se întinsese uniform peste tot orizontul. Dintre dealurile negre ieșeau vălătuci mari și albi de ceață. Dunărea mi-a îmbrățișat privirile și m-am lăsat scufundată în nemișcarea ei plină de forță și mister. Într-o singură nuanță de albastru șters, cerul și apa dansau ultimul vals al serii. Nici o adiere de vânt nu îndrăznea să-i tulbure. Parcă și trenul mergea timid pe vârfuri pentru a nu deranja dansatorii. Conturul negru al dealurilor se pierduse demult într-o ireală transformare de culori. Doar albastru, înghițind lent linie după linie, cu fiecare armonie a muzicii, cu fiecare pas de dans.

În doar câteva minute, își pierduseră formă și culoare. Dar cu câtă grație au știut să treacă în noapte și cu câtă energie vor izbucni în mâine, în zi, în lumină. În pasul dulce al Dunării am regăsit liniștea și mângâierea înserării. Am privit cu nesaț și am lipit de suflet un petec albastru de amintire.