După 20 de ani

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. Nu mi-aduc aminte cum ne-am ciocnit în spațiul restrâns al acelei clase, cu trei șiruri egale de bănci și catedră grea de lemn. Mi-aduc aminte de doi ochi căprui și de un zâmbet frumos, de stăruința cu care am trecut peste protestele tovarășei și am decis să locuim împreună, de curajul cu care ne-am asumat ultima bancă, singura în care ni s-a permis să stăm. Mi-aduc aminte de discuțiile din timpul orelor și din pauze, de șotii, emoții, accidente. De certurile violente încheiate rapid cu un hohot de râs. Mi-aduc aminte de sprijin, de experiențe, de împărtășire, de vise, de sfaturi, de nebunii. Mi-aduc aminte cum dansam, cum iubeam, ce visam, ce speram. Mi-aduc aminte de dealul coborât în fugă, ținându-ne de mână. N-am uitat nici cum am alergat să vedem rezultatele de la bacalaureat, listele de la admiterea în facultate, nici privirea cu care m-a întâmpinat pe aleea facultății după examen. Țin minte cum a roșit când mi-a zis că vorbește cu cineva și cât de posesivă și protectoare m-am simțit când s-a căsătorit cu acel cineva. Mi-a stat inima când am văzut-o în rochia albă de mireasă și am tremurat de emoție până dimineața. Mai rău ca ea, ca părinții ei, ca oricine. Mi-aduc aminte de privirea ei hotărâtă cu care mă scoate din orice necaz, de tonul vocii ei când mă sună să vadă dacă sunt în regulă, de geanta în care găsești mereu de toate. Îmi place cum îi sclipesc ochii a fericire. O fericire care se ia, de mai bine de 20 de ani.