Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate

Am auzit atât de multe despre Marquez – laureat al premiului Nobel pentru literatură – și despre cel mai cunoscut și apreciat roman al său – Un veac de singurătate – încât am ținut morțiș să-l citesc și eu, ca un punct de referință în lista lecturilor mele.

Privit de departe, romanul lui Gabriel Garcia Marquez susține adevăruri fundamentale ale omenirii și ale istoriei sale: tipare concrete repetate în perioade diferite, tehnologizarea, războaiele, raporturile dintre femeie și bărbat, rațiunile politice și beția puterii, moștenirea genetică și socială, etc. Se regăsesc toate aici, într-o formă stilizată de saga, ascunse în spatele unor personaje care cuprind metehnele omului generic, în spatele unor fapte care cuprind întreaga istorie. Judecând sub aspecte filosofice și sociale, Un veac de singurătate este un roman complex, bogat în simboluri și educativ, activând straturi profunde ale conștiinței de sine. Pot înțelege admirația fanilor săi.

Îmi permit însă și o părere personală, fără a avea pretenții că este dintre cele bune. Sigur, omul este limitat în macro-sistemul său. Inevitabil, tipurile umane sunt repetitive în istorie și dacă vă uitați la metrou într-o dimineață veți găsi cu siguranță câțiva cheflii, câțiva taciturni, vreo doi-trei întreprinzători, vreo doi dictatori, câțiva răutăcioși și tot așa. Niciuna dintre caracterizările descoperite de oameni nu include un singur personaj. Dar mă încăpățânez să cred că toți suntem unici, în interiorul micro-sistemului în care trăim cel puțin. Ori un roman în care personajele se identifică atât de mult unul cu celalalt încât poartă același nume și propriile lor rude îi confundă (deși îi despart generații) nu mă poate convinge. Cred cu putere în individualitate, în bucuriile și tristețile fiecăruia, în modul unic de a iubi, de a mângâia, de a privi. Terra se învârte în jurul Soarelui, sigur, dar se învârte și în jurul axei proprii. Suntem membrii mărunți ai unui sistem măreț, dar suntem membrii marcanți ai propriului sistem. Ne trăim viața, poate singura pe care o avem, și pentru noi acesta este universul. Reducerea lui la un pas insignifiant al Omenirii duce la acele 'generații de sacrificiu'. Nu avem dreptul de a sacrifica viața cuiva, de a-l transforma într-o furnică necunoscută, un pion în marele plan al omenirii. Bunicii mei au trăit războiul și 50 de ani de comunism, dar au trăit. S-au bucurat, au plâns, au dus greutăți care pe alții i-ar doborî cu siguranță, au iubit și au dăruit, au fost fericiți și au suferit. Nici o singură dată nu s-au considerat lipsiți de noroc pentru viața pe care au dus-o și nu au renunțat să traiască până în ultima clipă, indiferent de regim, nivel de trai sau vârstă. Refuz să cred că sunt doar niște pioni cu nume comune în mecanismul universal.