Cameră cu vedere la mare

Mi-am încercat şi eu imaginaţia pentru concursul literar “Fotografiaţi de Bresson”. 

Tata mă dusese târziu la gară. Ca de obicei. Abia apucasem să urc prima treaptă, că trenul s-a și pus în mișcare cu o smucitură, lovindu-mă de ușă. Dar nu conta, urcasem. I-am căutat aproape prin tot trenul, târând după mine sacul de voiaj și punga cu sandvișuri făcute de mama. L-am recunoscut după muzică. Știam sigur că-și va lua chitara, așa că m-am ghidat după melodie și i-am găsit cântând și râzând într-un compartiment care nu mai atrăsese pe nimeni. Nu s-a întrerupt când am intrat, doar mi-a făcut cu ochiul. Purta același tricou roșu pe care-l știam din facultate, cu Che Guevara, blugi gri și teniși. Își mișca ușor buzele, îngânând melodia. Am urcat sacul la bagaje și am înghesuit punga cu sandvișuri într-un colț, sperând că mama nu făcuse exces de zel să strecoare vreo felie de salam mirositor. Apoi m-am așezat, mi-am prins capul în mâini, pipăind șuvițele tăiate scurt sub ureche, și am ascultat fascinată amestecul de rock și roți de tren.

A cântat aproape tot drumul, traversat de luminile venite din gări și încurajat de câte o gură de vin. Trecuse de miezul nopții când am ajuns la Constanța și sandvișurile au devenit o delicatesă. Se terminase și vinul, și muzica, doar luminile gărilor continuau să ne traverseze. Ne-am dat jos în Mangalia și ne-am rugat de un nene să ne ducă ieftin până în Vamă. Ne-am dus bagajele pe plajă și s-au apucat să pună corturile la lumina lanternelor, dar eu nu-mi puteam lua ochii de la mare. Se mișca lent, în valuri negre, cu margine înspumată.

Ne-am împărțit timid cortul, eu pe dreapta, el pe stânga. Nu mai dormisem niciodată în cort, nu mai dormisem niciodată cu el. Oamenii se foiau în jurul cortului, râdeau, vorbeau, strigau și-mi dădeau impresia că m-am culcat pe jos la metrou. La oră de vârf. Nu îndrăzneam să mă mișc de teamă să nu-l trezesc. I-am vegheat așa respirația regulată până s-a luminat de ziuă și am mințit prea evident când i-am spus că am dormit bine. „Ei lasă, o să-ți treacă.”, mi-a spus zâmbind și a deschis cortul. Oamenii dispăruseră, era liniște, soare și cea mai albastră mare. Iar între mine și ea, nimic. Cea mai bună cameră cu vedere la mare pe care am avut-o vreodată. La mic dejun, shaorma cu de toate și cafea la pahar de plastic. La prânz, guvizi și cartofi prăjiți. Nu trebuia să spun ce vreau, să întreb ce se găsește, îmi răsăreau în fața ochilor de parcă un duh simpatic îmi citea gândurile. Nu că aș fi mâncat vreodată până atunci așa ceva, dar mi-au plăcut. Un puternic gust de mare se regăsea în toate. În lâncezeala fierbinte de după prânz, a găsit o motocicletă de închiriat. M-a întrebat dacă am încredere în el și mi s-a părut amuzant. Sigur că aveam. Ne-am plimbat printre ciulini, pe cărări și pe lângă, cu marea în față și am simțit că zbor. Nu cred că avea mai mult de 20-30 km/h, dar pentru mine era zbor curat. Când ne-am întors, lumea își făcea siesta, așa că ne-am adăpostit de soare în cort. Mi-aduc aminte că a intrat în urma mea și mi-a masat umerii să alunge stresul plimbării. M-am întors și l-am găsit schimbat, fără încrederea pe care o afișa de obicei. A zâmbit și m-a sărutat.

Nu ne-am mai întors în Vamă după vara aceea. Poate nici lucrurile n-au fost mereu la fel de frumoase pentru noi. Între timp mi-am lăsat părul lung. Ne-am mai plimbat și pe alte drumuri, niciodată însă pe țărm de mare. Cântă adeseori. Tricoul cu Che Guevara a dispărut însă. Mi-e dor de el uneori. Îl sun de la birou și îl rog să ne întâlnim la gară. Ca un făcut, tata mă duce târziu. Îi flutur biletele și reușim să ne urcăm în tren în ultima clipă. Nu mai avem nici saci de voiaj, nici sandvișuri, nici chitară. Mă învelește cu haina lui și adoarme în timp ce luminile gărilor îl traversează. Respirația lui sacadată și zgomotul din vagon îmi amintesc de altă noapte în care nu puteam să dorm. Dar de data aceasta știu că o să mă trezesc în camera cu vedere la mare.