Manualul spune să nu ne ataşăm de lucruri trecătoare pentru că vom avea doar de suferit. Dar cum să te desparţi de jucăria preferată din copilărie, de pijamaua pe care ai primit-o când ai plecat în prima tabără, de ceasul/bijuteria cea mai dragă, de fotografii de demult, de cărţile de poveşti, de mânuşile croştetate ale bunicii pe care nu le-ai purtat niciodată?
Mi se lipesc de mână şi de suflet. S-au stricat sau sunt ponosite şi de nefolosit, nu mi se potrivesc, nu le scot din sertarul în care le-am aşezat acum 10 ani. Dar nu sunt în stare să le arunc. Mai bine smulgeţi-mi unghiile una câte una! Dintr-o emisiune de televiziune am rămas cu întrebarea: ce ai lua cu tine în caz de incendiu, ştiind că ce rămâne e pierdut? Am făcut o listă kilometrică, începută (firesc) cu pisica şi terminată cu acte şi bani. Pe poziţiile cele mai bune se aflau prima şi cea mai dragă păpuşă, geanta de la grădiniţă plină cu tot felul de amintiri, bijuterii ieftine, dar cu multă valoare sentimentală, puloverul tricotat de bunica (ultimul), ceasul bunicului şi iconiţa găsită în noroaiele frontului pe timp de bombardament, laptopul şi aparatul de fotografiat, mileurile şi goblenurile bunicii, colecţia de pietre şi scoici adunate nici eu nu ştiu de unde, toate cărţile dacă s-ar putea, albumele de fotografii, mărturiile de la nunţile prietenilor dragi şi multe alte mici sau mari obiecte care nu mi-ar fi de nici un folos.
Amintirile sunt efemere. Voi uita curând zâmbetele celor ce nu-mi mai zâmbesc, mirosurile atât de dragi ale copilăriei, glasul bunicilor. Mă agăţ de ele într-o încercare inutilă de a le ţine în viaţă, de a le face cunoscute. În parte e rolul obiectelor să menţină o formă a amintirii care să mai poată încă spune o poveste. De-asta ţin atât de mult la ele, dar poate cel mai rău mă sperie irevocabilul, sfârşitul pe care l-aş putea lăsa să-mi scape printre degete.
Postări
In conditii normale, ce nu includ cutremurele, incendiile, inundatiile, calamitatile, ne dam seama de cantitatea obiectelor adunate abia atunci cand ne mutam si incepem sa facem un numar interminabil de cutii.
RăspundețiȘtergereMi-am admirat intotdeauna doi prieteni, un el si o ea (nu se cunosc, locuiesc chiar pe continente diferite)care-si pot strange "avutia" intr-o singura valiza. Am ajuns chiar sa gandesc ca exista o relatie stransa intre un Eu umil, un Sine autentic si bunuri cantitativ reduse.
Nu, clar nu mi-ar ajunge o singura valiza (nici macar pisica n-ar intra). Si eu ii admir pe cei cu un sine atat de puternic incat nu au nevoie de ajutoare. Nu stiu cum reusesc, dar reteta lor pare a fi cea potrivita. Totusi, amintiri, dulci amintiri..
RăspundețiȘtergere