Portret (XXV)

Nu știu cine a făcut fotografia. Stăteam la foc, cu fețele luminate de căldură, tu cu frontala pe poziție, eu încălzindu-mă cu o cană de știi tu ce. Priveai visător, undeva departe, cu o umbră de zâmbet pe care e posibil să n-o fi văzut nimeni. Poate zărisei fotograful sau poate un gând năstrușnic tocmai se născuse. Îmbrățișasem cana cu ambele mâini și te priveam. Puțin încruntată, scufundată în propriile gânduri. Tăcuți. În jurul nostru nu se mai vede nimeni și nimic. Nici foc, nici alte chipuri, doar o noapte neagră, pe care contururile noastre se proiectează clar, în alb și negru. Așa a vrut fotograful, să nu avem culori sau martori. Să ne rupă de tot și să ne prindă gândurile într-un cadru. La ce te gândeai oare? Eu îmi amintesc foarte bine cât de mult.