Franz Kafka – Procesul

hypercultura.ro

Nu cred că este vreodată prea târziu să citeşti o anumită carte. O dovedeşte faptul că recitesc ‘Aventurile lui Cepelică’ la vârste ciudate şi că am reuşit să termin ‘Alice în ţara minunilor’ abia acum câţiva ani. Nici motivul pentru care aleg o carte nu este mereu erudit. ‘Procesul’ l-am ales pentru că Milan Kundera vorbeşte des despre Kafka în cărţile lui. Şi trebuia să aflu de ce. Într-un fel, am aflat.

Cred că secolul 20 a fost lumea lucrurilor paradoxale, a uimirii, a regimurilor absurde, a gândirii deopotrivă înafara şi înăuntrul cutiei, a celor mai surprinzătoare invenţii. Şi mai cred că societatea a refuzat să mai evolueze şi a ales să se tot transforme, în cercuri mărunte şi tulburi. Dacă gânditorii începutului de secol descopereau filosofia înaltă a liberului arbitru, după jumătatea secolului, spiritul de turmă a preluat controlul, absurdul nu a mai fost o raritate, caprele tuturor vecinilor au trebuit să aibă aceleaşi dimensiuni şi producţie de lapte, moda a ajuns lege. ‘Procesul’ povesteşte despre cazurile unei justiţii universale, în care apărarea este îngăduită într-o formă clandestină şi din mrejele căreia nu ai cum să scapi. Există trei variante: să fi declarat nevinovat (dar asta nu s-a întâmplat niciodată), să amâni procesul la infinit sau să fi declarat nevinovat temporar şi acuzat oricând se împiedică cineva de dosarul tău. Justiţia lui Kafka se desfăşoară prin podurile unor case sordide şi întortocheate. Ţine de oameni care-şi fac tablouri măreţe, deşi sunt simpli funcţionari de rang mic. Te urmăreşte acasă, la servici, la biserică. Se află imediat că ai un proces şi primeşti din toate părţile sfaturi care doar te încurcă. Avocaţii trăiesc bine, dar nu rezolvă niciodată un caz, de cele mai multe ori nu fac absolut nimic.

Nu poţi să citeşti ‘Procesul’ fără să constaţi nişte asemănări, fără să observi nişte tipare umane, tipare care urmăresc aceleaşi ţeluri ca noi toţi, care caută aceleaşi adevăruri şi sunt surprinse de aceleaşi întâmplări. Kundera povesteşte într-una din cărţile sale că Franz Kafka a lăsat prin testament unui prieten toate scrierile sale, cu singura condiţie să nu publice decât ce a ales el să publice în timpul vieţii. Prietenul său s-a îmbogăţit şi a devenit celebru pentru că a publicat toată opera lui Kafka, inclusiv corespondenţa şi jurnalele. Într-un fel, toţi suntem judecaţi cândva.