Despre alegeri, mecanisme, paradox

Te-am ales pe tine. Dintre toate femeile lumii (reduse la numărul celor pe care le cunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Este o onoare uşor de transformat în oroare pentru că nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nici măcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dar eu te-am ales şi asta e cel mai important.

Acum păzesc telefonul. Sigur vei suna, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima mea numai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei? Dar cine ţi-a cerut draga mea aşa ceva, eu m-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt în inimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voi smulge de acolo voi sângera până la moarte. Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei, dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela. Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aduc aminte de mine şi dragostea mea. Mă alungi cu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în regrete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pentru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eu sunt.

Sună. Mă reped ameţit de dorinţă să răspund înainte ca sunetul să-mi fi atins urechile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea în glas, iar femeia de la celălalt capăt al firului o simte. Oftează şi-mi aminteşte de ea reţinându-şi lacrimile. Aproape am uitat cine este. Îşi spune numele de 2-3 ori până când trezit la realitatea camerei mele goale îmi amintesc. O simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închid deranjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-a ales pe mine. Dar n-am rugat-o eu aşa că să mă scutească de scenele astea lacrimogene demne de orice telenovelă de succes. Da, m-a ales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi rele, pentru totdeauna. Mă iubeşte deşi nu mă prea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fim împreună. Ce mai fac? Dau drumul la televizor şi caut febril un post gălăgios, cu muzică şi oameni care petrec. Uite asta fac, prin cluburi cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cutie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu, nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere. Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit, apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departe de urechile mele sensibile. Aranjez telefonul iritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?

N-ai sunat. Aflu acest amănunt destul de repede pentru că ros de nelinişte te sun în clipa în care am închis telefonul. Îmi răspunzi acru, aruncând un deranjat « a, tu erai » care nu prevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant, să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi retezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi un telefon important. Da, sigur, nu te mai deranjez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închizi înainte de a apuca să-ţi urez o dupămasă frumoasă.

Suntem mecanisme programabile care funcţionează într-o simbioză ciudată dictată de măreţul ceasornicar al lumii. Din când în când ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţită direct în suflet, doar în scop ştiinţific. Se analizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şi reacţiile adverse. Devenim dependeţi de şurubelniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţa ei. Altfel suntem lăsaţi să decidem singuri de ce mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noi ne prindem de alţii, alţii se prind de noi, într-un nesfârşit dans al scaieţilor, al o rotiţelor şi şuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-ne rugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară niciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zi vom fi aleşi pentru experimentul sublim, împunşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şi implicaţi pe viaţă în simbioza dictată de maestru.