Despre teamă (II)

Cândva mi-am propus să nu-mi mai fie teamă. Uite-așa am stabilit eu, să nu-mi mai dau voie să înțepenesc de spaimă, să mă lamentez, să nu pot. Din motive personale, ca fiecare dintre noi, dar mai ales pentru că am socotit cât mă costă teama. Scump, dom'le, foarte scump. Atât de scump încât merită să mă proptesc cu capul într-un copac decât să nu mă dau deloc prin pădure. Numărul de copci va fi oricum mai mic și prefer să am copci pe cap decât pe inimă.

Cu teama mea am discutat deschis: „Măi fetițo, să știi că de acum nu-ți mai merge cu mine. Dacă e viscol afară îmi iau lopată, antiderapant și lichid de parbriz și tot plec la drum. Dacă te trezești să vii când urc vreun munte, să-ți fie rușine. Și așa ajung rar să fac asta.” Și tot așa, i-am explicat de toate. Acum o simt cum vine și se tupilează printre aortă și ventricule, strâng din dinți și mă gândesc la tot ce se poate întâmpla mai rău și cât de plauzibil este. După ceva vreme, se retrage înciudată de propria-i înfrângere. Am reușit să scap de teama de lovituri, de gura lumii, de zile proaste, de durere, etc.

Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Am reușit să elimin teama din lucrurile pe care ajung să le fac, dar nu am reușit s-o dobor pe cea legată de lucrurile pe care nu le-am făcut încă. A mai rămas teama că orice și oricât aș face, nu voi ajunge niciodată la rezultatul dorit, pur și simplu pentru că nu sunt făcută pentru așa ceva. E ca și cum ai fi orb și ți-ai dori să vezi soarele, nici un antrenament nu te va ajuta să reușești. Să nu spuneți că trebuie să-ți dorești doar cât poți duce, faceți o mare greșeală. Dacă nu le poți înfăptui, măcar să le visezi.

Visez o lume fără teamă. Poate într-o zi, îmi va reuși.