Călător în țara mea

Cred că lumea este împărțită în așa fel încât fiecare țară are ceva frumos, ceva ce merită văzut și transformat în amintire, ceva despre care povestești cu plăcere și mândrie oricui. Așa-i și România, cu siguranță. Printre drumuri bune sau proaste, căci nu despre asfalt și zgârâie-nori e vorba, răsar locuri rupte din povești. Dealuri verzi, păduri aurite de soare, munți mai înalți sau mai joși, dar cu farmecul lor fiecare. Mi-e drag de fiecare peșteră, fiecare bolovan, fiecare lac. Și sunt frumoase, zău că sunt.

Zilele trecute citeam un articol despre cheltuielile nejustificate făcute pentru asfaltarea Transalpinei. Nu intru în argumente pro și contra asfaltării, dar unul dintre comentarii mi-a atras atenția. Un domn spunea că nu e nimic de văzut în Parâng, că dânsul a văzut Alpii și că România nu are nici pe departe așa ceva, deci nu are rost să cheltuim bani cu drumuri prin munți. L-aș ruga pe domnul respectiv să-și facă toate vacanțele în Alpi și să se ferească să vadă vreo fotografie din Himalaya pentru că apoi Alpii o să i se pară meschini. I-aș ruga de fapt pe toți cei care se întorc din vacanțele românești înjurând și vorbind de rău, să se ducă la străini de acum înainte. Să stea în stațiuni turistice cu multe stele, să privească piscina și hotelurile cu 10 etaje, să mănânce numai la restaurante cu stele Michelin. Să se ducă unde vor, dar să nu mai vorbească de rău ce nu știu să aprecieze și să înțeleagă.

Îmi rezerv mie drumurile proaste, locurile de înnoptat în cort, munții care nu-s ca Alpii, urcați agale cu piciorul. Păstrez pentru mine fiecare cot al Dunării, fiecare lac din Retezat și fiecare curbă a Parângului. Intru eu în peșteri neamenajate, îmi înmoi picioarele în râurile reci, iuți și nespectaculoase, iubesc eu dealurile păstorite și mărginimile Sibiului. Vă rog, duceți-vă la străini și lăsați-mi mie țara asta. O voi vorbi de bine la întoarcere, cu drag, mereu.