Zelda Fitzgerald – Acordă-mi acest vals

Viaţa soţilor Fitzgerald a fost departe de a fi banală. Firi artistice, pierdute în tumultul petrecerilor şi rigorilor societăţii începutului de secol XX, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au lăsat amprenta literară asupra lumii, prin romanele lor dedicate şi inspirate din propria viaţă. „Acordă-mi acest vals” este varianta autobiografică a Zeldei, ca răspuns la „Blândeţea nopţii” scrisă de soţul său.

Deşi considerată sub valoarea artistică a soţului său (unii chiar spun că romanul „Acordă-mi acest vals” a fost revizuit de Francis Scott Fitzgerald în perioada în care Zelda a fost internată la un sanatoriu), scriitura Zeldei poartă o puternică amprentă feminină. Viziunea ei este dramatică, onirică, încărcată de comparaţii şi metafore, tulbure. Viaţa din perspectiva Zeldei este mult mai lipsită de umor şi mai încărcată de emoţie. Supusă eşecurilor şi cu răni mai greu de vindecat. Zelda scrie contemplativ, poetic aproape prin cantitatea de forme stilistice, uneori fără subiect precis şi logică, dar mereu gânditor, filosofic.

Prinşi în valul propriei vieţi, Zelda şi Francis Scott Fitzgerald şi-au căutat refugii, oaze de linişte. Admiraţi pentru dragostea lor, pentru unitatea cuplului lor, ei şi-au trăit anii expuşi, analizându-şi fiecare gest şi fiind analizaţi de cei din jur. Nu poate fi uşor să duci o astfel de povară. Partea mai sumbră a vieţii lor răzbate mai bine din textul Zeldei, iar ea merită citită nu prin comparaţie, ci din altă perspectivă.