Biroul de obiecte pierdute din buzunare

Nu m-am priceput niciodată să accept demn pierderile suferite. În copilărie urlam din răsputeri pentru orice jucărie rătăcită, urmăream cu ciudă creioanele colorate pe care trebuia să le împart cu colegii de grădiniță, îmi aminteam săptămâni la rând de pantofii care îmi rămâneau mici și pe care bunica îi dădea altui copil (că așa era pe vremea mea, cea dinainte de Revoluție).

Cu timpul, am continuat să pierd jucării și pantofi, dar acestora li s-a adăugat o categorie nouă: oameni dragi. În ziua în care am pierdut prima dată un om drag, timpul s-a oprit pentru mine. Am plâns peste tot: încuiată în baie, în autobuze, la servici pe birou, la concerte cu prietenii. Nu mă gândeam că există opțiunea „a nu plânge”, a suferi decent și interiorizat. Era prea mult.

Există și o parte bună a acestui defect. Atunci când oamenii și lucrurile sunt importante până dincolo de orice demnitate și control, ești foarte atent cu ele. Așa că am fost un copil cuminte. N-am spart nici o minge, n-am pierdut nici o căciulă, am acceptat aproape orice oamenilor dragi ca să-i văd fericiți. N-a fost destul. Oamenii m-au părăsit oricum, obiectele s-au stricat oricum. La un moment n-a mai depins de mine și am pierdut și acest control, bineînțeles, într-un mod dramatic, public și suferind îndelungat.

Lista de obiecte pierdute e lungă. În clipe necunoscute am pierdut chiar și sentimente, gusturi, hobby-uri, obiceiuri. De câteva săptămâni insist însă să-mi pierd obiectele ținute în buzunare: telefonul, cartela de servici, șervețele, agrafe, un nasture și ața lui. Probabil e o modă nouă în lumea obiectelor pierdute. Așa că m-am gândit că s-ar putea înființa Biroul de obiecte pierdute din buzunare. Există un birou de obiecte pierdute în gară, în instituții, de ce n-ar exista și unul general pentru ce ți-a căzut din buzunare când alergai autobuzul sau te înghesuiai într-o rochie prea strâmtă într-o cabină de probă incomfortabilă?