Responsabilitatea televiziunii

Am scris acest text acum ceva vreme, pentru un curs. De curând, Alina Grozea a abordat subiectul amintindu-mi controversa pe care textul meu a iscat-o la curs. În spiritul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, vă propun subiectul „Cine poartă responsabilitatea, omul sau televiziunea?”. Aceasta este părerea mea.

TELEVIZIUNE s.f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune (1).

Deşi definiţia dicţionarului explicativ al limbii române nu precizează acest lucru, o televiziune este o societate comercială care face oferă emisiuni informative şi de divertisment, precum şi spaţiu publicitar, celor care le plătesc serviciile.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este organizaţia care reglementează buna funcţionare a televiziunilor şi posturilor de radio, aşa cum Oficiul de Protecţie al Consumatorului reglementează comerţul cu produse de larg consum sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor protejează drepturile asiguraţilor. Regulamentul dat de CNA se referă la natura programelor şi ora de difuzare, timpul dedicat publicităţii sau timpul alocat partidelor politice. Prin lege, furnizorii de emisiuni de televiziune sunt obligaţi să respecte acest regulament. Între responsabilităţile producătorilor de emisiuni, pe lângă asigurarea calităţii tehnice a materialelor, se regăseşte şi obligativitatea respectării normelor în vigoare impuse de CNA.

Ca societate comercială, o televiziune este responsabilă cu aducerea de profit acţionarilor săi, prin formarea unui public fidel şi comercializarea spaţiului publicitar la un preţ cât mai bun.

Din punctul meu de vedere, acestea sunt responsabilităţile unei televiziuni. Dreptul la liberă exprimare dă producătorilor emisiunilor TV o mulţime de mijloace de a-şi atinge scopul, lăsând complet la latitudinea lor natura emisiunilor, lista persoanelor promovate astfel, informaţiile prezentate şi întâmplările pe care decid să le transforme în ştiri (aici este altă discuţie despre codul deontologic al jurnalistului). Este dreptul lor să transmită orice mesaj, în limitele impuse de CNA. Iar atâta vreme cât societatea comercială este în profit, nici patronii nu se plâng.

Unde intervine bunul simţ şi morala, educaţia şi promovarea modelelor umane nu este specificat în nici un regulament şi nici nu ar fi posibil. Drept urmare, televiziunile nu sunt obligate să ţină cont de părerile pudicilor, ale celor care nu-şi pot dezlipi copiii de televizor sau ale intelectualilor plictisiţi de mediocritatea subiectelor tratate. Producătorul nu este responsabil pentru un program decent, educaţional sau inteligent. Nu sunt de acord că o televiziune este formatoare de opinie, de caracter sau un exemplu rău pentru minorii care se culcă târziu.

Singurul responsabil pentru acest lucru este publicul lipsit de discernământ, care ridică emisiunile de televiziune pe un piedestal de unde orice s-ar spune este bun de crezut şi aplicat. Acest public este responsabil pentru educaţia propriilor copii, dar este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu aceştia şi preferă să-i înveţe televizorul la ce e bună şcoala şi la ce sexul. Acelaşi public renunţă de bunăvoie la eroii romanelor şi ale cărţilor de istorie în favoarea unor personaje meschine, fluşturatice şi decoltate (la haine şi la minte). Publicul alege să urmărească disputele politice - unde lupta nu se dă între platforme program, ci între rufe murdare -, dispute sportive – unde lupta se dă în tribune, şi nu pe stadion – sau dispute mondene – nu între critici de artă sau realizări tehnologice, ci între bârfe şi proprietarii lor. Tot dânsul, marele public, participă cu entuziasm la emisiuni în care idiotul este rege şi pentru câţiva posibili gologani nu ratează nici pauzele publicitare.

Televiziunea trăieşte de pe urma publicului. Publicul impune calitatea produselor pe care le consumă. Aşa cum nu ar cumpăra produse alimentare alterate, nu ar trebui nici să vizioneze emisiuni de televiziune defecte.
Aruncarea responsabilităţii în curtea televiziunii, precum pisica, nu este cea mai bună metodă de a ajunge la un echilibru. Un exemplu ar fi posturile care se adresează unui sector îngust de public: TVR Cultural şi National Geographic. Sunt foarte atente cu ceea ce difuzează, dar nu au public foarte numeros şi nici o influenţă asupra celorlalţi. TVR Cultural nu ar supravieţui ca societate comercială autonomă (este sprijinit financiar de stat), iar National Geographic are un număr limitat de materiale astfel încât nici publicul loial nu găseşte zilnic ceva nou de vizionat.

În concluzie, responsabilitatea televiziunii este destul de restrânsă. Adevărata responsabilitate socială o poartă consumatorii, care trebuie să se informeze şi să aleagă după bunul plac.