Garoafe roșii, garoafe albe

Nu mai știu câți ani sunt de atunci. Timpul s-a coagulat într-un gel uniform și mi-e totuna de a trecut un an sau zece. Pentru mine oricum se întâmplă azi, în fiecare azi, în fiecare an. Tu primeai mereu garoafe roșii, iar eu albe. Nu erau mereu garoafe, dar distribuția de culori era mereu aceeași. Dădeam în schimb o sărutare pe obrazul proaspăt ras și ne strângeam florile la piept ca pe o comoară prețioasă. Nu primeam cadouri, dar aveam mereu ceva bun de mâncare, o prăjitură sau ceva de băut. Toate se întâmplau ca de obicei, ca în orice altă zi, dar știam că e acea zi în care primeam flori. Tu roșii, eu albe. Pleca la piață sau la cumpărături sau după ziar sau el știe ce alt motiv găsea să iasă și venea cu flori. Aparent neînsemnat, distrat, de parcă nu era nimic neobișnuit. Erai mereu surprinsă când îl vedeai cu flori și surpriza ta lumina casa. Îți vedeam sufletul prin piele. Îți împreunai mâinile a mirare și așteptai cuminte să-ți vină rândul la sărutare, în timp ce eu țopăiam încântată și mă învârteam cu florile prin casă.

Nimic nu mai poate fi la fel. Un algoritm atât de simplu și doar imposibil de recuperat. Tu roșii, eu albe, el proaspăt ras și cu două sărutări pe obraz. Ziua noastră. Neînsemnată și perfectă. Știută doar de câțiva. Trăită repetitiv, identic, splendid. Pentru totdeauna.