Rătăcire

În vremurile îndepărtate ale adolescenței mele, bântuiam adesea prin București însoțită de cea mai bună prietenă. Alegeam intenționat zone mai pitorești și necunoscute nouă și, fără a avea hartă sau acces la Internet, telefoane mobile sau GPS, încercam să ne rătăcim. Uneori ne reușea. Este aproape imposibil de descris entuziasmul și surescitarea care ne însoțeau. Căutam repere ca alții aur, ne socoteam între noi dacă e mai bine în drepta sau în stânga, încercam să ne amintim locurile prin care trecusem. Ieșirea din necunoscut, din labirintul de străduțe proaspăt cucerite, era întotdeauna o victorie. Umblam pe jos ore în șir, parcă fără să știm de existența RATB-ului.

În vremurile prezente, recuceresc orașul în pas de mașină. Aleg zone mai puțin aglomerate și, de regulă, drumuri cunoscute. Așa cum spun regulile de conducere preventivă, întotdeauna îmi construiesc mental traseul înainte de a porni la drum. Consult hărți, îmi întipăresc în memorie nume de străzi, intersecții și numere. Totul la sigur, totul verificat. Dar iată că azi m-am rătăcit. Un indicator de obligatoriu dreapta mi-a tăiat calea cunoscută și m-a forțat să aleg un traseu nou. Și cum reperele și orientarea sunt mai dificil de realizat din mașină, după vreo câteva alegeri proaste habar n-aveam unde am ajuns. Din entuziasmul de altădată a mai răzbătut peste ani doar teama. Inima a refuzat să mai bată, mi s-au înfundat urechile și o venă pulsa cu nesimțire în tâmpla dreaptă. Nu recunoșteam nimic în jur, nici locuri, nici oameni și totul îmi părea ostil. Am refuzat să opresc. Învârtindu-mă pe străduțe înguste și alegând mereu stânga, am pus mâna pe telefon să cer ajutor. N-a răspuns nimeni. În zgomotul infernal făcut de organele mele care încercau să se salveze evadând prin urechi, am încercat să gândesc, să-mi amintesc de unde am venit. Intersecțiile cu cinci ieșiri nu mi-au fost de folos, dar intuiția cu care am ales stânga a funcționat și, după o vreme, am reușit să ajung la un loc cunoscut. Nici pe departe cel unde credeam eu că ajung, dar, în fine, cunoscut.

Abia atunci am oprit și am început din nou să respir. Mi-am dat seama că panica mea fusese inutilă, până la urmă puteam opri oriunde și aș fi obținut indicații. Dar fie de jenă, fie de teamă, n-o făcusem. Ba mai mult, dintr-o joacă ce altădată mi-era extrem de plăcută a mai rămas doar un coșmar nefiresc și nedorit. Înaintăm în vârstă atât de dornici sa creștem mari. Ne pierdem pe drum inocența, încrederea, curajul, entuziasmul, obișnuința de a iubi fără condiții și până la ultima picătură de sânge. Devenim precauți, politicoși, mincinoși, respectăm niște convenții sociale în care nu credem doar de dragul de a fi în rândul lumii. Ne îndepărtăm prietenii și suntem incapabili să ne facem alții. Devenim orgolioși, temători, bârfitori, ne călcăm în picioare toate principiile. Dar suntem adulți și cerem respect. Aș vrea să fiu copil din nou, aș vrea să gândesc cu mintea de atunci și să iubesc cu inima de altădată. Aș vrea să risc totul, traversând aiurea strada pentru a-mi recupera mingea. Aș vrea să nu mă tem de nou și să mai știu să păstrez cu sființenie trecutul. Aș vrea să nu mă tem, să nu știu că am de ce mă teme.