Portret (XVI)

Sunt cutele adânci, cele care-ţi încep la rădăcina nasului şi urcă trufaş spre linia părului. Sunt pomeţii care se ascut, încercând să răzbată prin piele. Sunt ochii negri, întunecaţi de gene frumos curbate, o amintire a zilelor bune. Sunt mâinile julite, frământate, calde. Sunt toate acele semne care-mi spun că ai pierdut ceva. Poate încrederea, poate şansa, poate doar nişte timp, dureros şi lent. Îmi spun toate că sunt incapabil să ajut, îmi trâmbiţează neputinţa. Şi e adevărat. Nu pot decât să-ţi trimit o privire, să îndrept cu ea cutele, să mângâi pomeţii, să presar puţină lumină în ochii tăi frumoşi, să strâng mâinile calde dureros de tare, până când toate semnele şi cauzele care le-au adus vor pleca.