Vârsta îndoielii

Copil fiind, încercam mereu, cu prea mult curaj, aproape orice îmi trecea prin cap. Cu planuri bine stabilite și minuțios organizate, pășeam în vârful picioarelor, alegând doar porțiunile de parchet care nu scârțâiau, spre a lua cu asalt cămara în timpul orelor de somn. Construiam piramide cu echilibru precar, din scaune, cărți, perne și orice altceva aveam la îndemână, și mă cățăram în vârful lor pentru a ajunge la vreun obiect interzis. Am mușcat sănătos din săpun pentru că mirosea frumos și m-am tuns singură, ascunsă sub pat, pentru că reușisem să fur foarfeca de croitorie. Eram plină de idei și aveam mereu curajul de a le pune în practică.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am început să învăț ce doare, ce nu e frumos, ce supără, ce jignește și curajul meu de a mă avânta în noi aventuri a început să scadă. Exista brusc o listă a pericolelor posibile, existau riscuri și efecte nedorite. Am aflat ce înseamnă eșecul, dezamăgirea, suferința și planurile mele au fost tot mai puțin îndrăznețe. Dar descoperirile tinereții mi-au dat suficient entuziasm cât să mă mai pot bucura de experiențe noi. Am ajuns în locuri doar visate, am învățat să înot, să merg cu bicicleta, să conduc o mașină și o motocicletă, să schiez, să-mi urmez dorințele extravagante, să port aparatul de fotografiat de gât peste tot, să urc munți cu plăcere. Sigur, nimic nu a mai ieșit perfect, ca în vremurile copilăriei. Dar au ieșit toate suficient de bine cât să mă pot bucura de timpul respectiv.

Și am ajuns din nou la o vârstă de saturație interioară. Curajul meu a mai scăzut un pic, pentru că am văzut oameni dragi suferind și am înțeles că nimic nu durează cât ne-am dori. Prudența, bat-o vina, mă împiedică de la gesturi necugetate îndelung, neanalizate profund și nesocotite ceasuri întregi. Societatea mă oprește și de la puținele pe care le-aș mai putea face, pentru că n-ar da bine, s-ar interpreta greșit sau, cel mai des, ce-ar spune lumea dacă le-aș face. Lista de riscuri crește în fiecare zi, forța mea de a mă lupta se evaporă ca roua.

Ne oprim la un moment dat și ne zicem că am făcut destul, că la vârsta noastră ar trebui să ne odihnim, să ne bucurăm de viață. Dar nu mai avem curaj să ne bucurăm de ea. Ne numărăm anii, ca avarul banii și ne zgârcim pentru o zi. O zi în care să transpirăm urcând un munte, o zi în care să ne înghețe nasul pe o pârtie, o zi în care să ne suim în mașină și să conducem șase ore ca să vedem 10 minute marea. Suntem prea bătrâni ca să mai învățăm lucruri noi și ni le răsucim pe degete pe cele câteva pe care am apucat să le învățăm. Nu mai dansăm, nu mai mergem la concerte, nu mai ieșim la restaurant, nu mai pierdem nopțile, nu ne mai cumpărăm lucruri care nu ne trebuie. Ne mulțumim cu ce am avut, cu ce am trăit, predăm ștafeta copiilor fără a ține seamă că, de fapt, nu trebuie să renunțăm la nimic. Ne ascundem în spatele unui confort incert și nesatisfăcător. Ne piere curajul, încrederea în propriile forțe. Nu îmbătrânim, ne lăsăm păgubași.