Despre întâmplare

Am fost o răsfățată a sorții vreme de mulți ani. În copilăria și adolescența mea nimic rău nu se putea întâmpla. Nici nu-mi trecea prin cap că există și altceva decât fericire. Sigur, nu aveam mereu ce ne doream, ne mai certam cu unii și cu alții, sufeream, plângeam, ne temeam. Dar exista locul miraculos în care toate astea dispăreau cu un zâmbet, cu o aromă de sirop de zmeură, cu un gust de cozonac cald. Era atât de miraculos acest loc încât primea și apeluri telefonice și rezolva necazurile de la distanță. În ultimul an de liceu, defineam fericirea ca fiind viața mea, uimind profesoara de filosofie care tot căuta înțelesul ascuns al acestui răspuns. Era doar o realitate.

Au trecut mulți ani de atunci, de fiecare dată când îi număr mă îngrozește dimensiunea prăpastiei construite între timp. Întâmplarea și-a făcut loc încet în fericirea mea. A izbucnit cu furie într-o zi de ianuarie și aproape m-a linșat într-o noapte de Paște. Apoi, în furtuna stârnită brusc, cineva mi-a adus o barcă. Am reușit s-o văd și s-o înțeleg abia un an mai târziu, când un pâlc de stele de deasupra mării mi-a intrat în suflet pentru totdeauna. Dar nici nu mă suisem bine și barca m-a răsturnat, lăsându-mă să înot în ape tulburi. Mi-a dat siguranța că există pe undeva și ne vom întâlni din nou. Așa a fost. Apele s-au mai liniștit o vreme, dar întâmplarea a pornit din nou la atac într-o zi fierbinte de vară. Un atac scurt, ascuțit, dureros. "Un sfârșit e un început", mi-a spus atunci barca și, cu ochii în lacrimi, am crezut-o, sperând încă în viață, în oameni, în fericire.

Din când în când întâmplarea revine. Nu știu de ce se pricepe mai mult la rele decât la bine. Își alege momentele cu viclenie, așteptând să fiu vulnerabilă, să fi făcut planuri, să am cât mai multe de pierdut. Mă agăț de fericirea mea în fiecare dimineață, așa cum te îmbraci mereu cu tricoul preferat, deși e vechi și cam rupt. Mă lipesc de ea și refuz să-i dau drumul. Caut barca. Înot de atâta vreme, încât mușchi ciudați mi-au crescut pe mâini și pe picioare. Am învățat să-mi țin respirația, să plutesc cu ochii în soare odihnindu-mi trupul și mintea. Am învățat să-mi fac inima să bată sub presiune. Și după atâta vreme și atâtea întâmplări, dacă mă întrebați ce e fericirea, am să vă răspund la fel: "viața mea".