Vitrina

Mă priveam în vitrina magazinului şi nu-mi trecea prin cap decât că ar trebui să mă tund. Într-un moment de neatenţie, mi-am întâlnit privirea. Cine era străina asta? În primul rând părea mai bătrână decât mine. Nişte umbre ciudate îi încadrau faţa prea slabă, ochii îi erau ascunşi în fundul capului, părul îi stătea în dezordine. Ăsta să fie copilul care plângea de-i curgeau lacrimile de pe bărbie pentru că se termina vacanţa şi părăsea locul în care toate minunile erau posibile? Asta să fie adolescenta care număra stele, scriind poezii idioate în aşteptarea zburătorului? Ăsta să fie omul prăbuşit la umbra unui catafalc, fără a înţelege de ce lumea nu se termină? Asta să fie cea care a descoperit că şi după sfârşitul lumii, cumva, paradoxal, începe o alta? Asta să fiu eu? Mi-am smuls privirile din vraja vitrinei şi lucrurile au revenit la normal. Deasupra, doi pescăruşi îşi vedeau de drumul lor, aşa că mi-am văzut şi eu de-al meu, luând cu mine şi copilul şi adolescenta şi minunile şi prăbuşirile. Am făcut un pas, apoi încă unul, până când totul a redevenit firesc, banal, al meu.