Cetatea Rupea

sursa foto: adevaruldespredaci.ro

Am zărit cetatea din fuga motocicletei, în primul meu drum cu ei. Mi-a trecut prin gând că ar fi frumos să oprim și înainte să-mi dispară gândul ne-am abătut din șosea și am urcat drumul rupt și pietruit până la intrarea cetății. Încă nu mă lamurisem cum de a știut.

Cetatea era acoperită de vegetație, cu ziduri din piatră încolțite de buruieni, verde ca ziua de vară care ne purta pe drum. Intrarea era străjuită de-o livadă. Doar o potecă se încumeta prin iarba înaltă. Soarele ardea cu înverșunare. Nu știu de unde a apărut domnul acela, am auzit povestea înainte să-l văd pe dânsul. Ne-a tot povestit preț de jumătate de oră, despre istorie, locuri și legende. Ne-a arătat fântâna cu apă miraculoasă, care ține dragostea bună de multă vreme și am băut din pumn însetată de arșiță și amețită de poveste. Apoi a dispărut la fel de enigmatic și am pornit-o singuri printre ziduri. Le-am mângâiat cu vârful degetelor și am făcut fotografii pe film, arse de soare la fel ca noi. Aveam tot echipamentul pe noi, ne străluceau frunțile și ni se înroșiseră mâinile. Cetatea ne-a îmbrățișat oferindu-ne ce avea mai bun: liniște, o priveliște superbă din înălțimi, iarbă și flori sălbatice, mere verzi și apă rece.

De câteva zile, cetatea Rupea s-a redeschis pentru public, după trei ani de renovare. Acum e obiectiv de interes național, zidurile sunt complete, iarba tunsă regulamentar, parcarea își așteaptă mușterii. Nu știu dacă în taxa de intrare se oferă și o cană cu apă de dragoste sau vreun măr necopt. Dar știu că zidurile proaspăt netezite ascund aceleași povești și gem sub revărsarea de pași, zgomot și Coca-Cola.