La 30...

Uneori și Feisbuc mai spune lucruri bune. Am văzut de curând reclama unui articol dintr-o revistă pentru femei în care se spunea, printre altele: "La 10 ani știi să te joci, la 20 știi să riști, la 30 știi să iubești." Mi-a fugit un zâmbet, vă spun sincer, pentru că la ai mei 30+ constat exact același lucru: mă pricep din ce în ce mai bine să iubesc. Sigur, orice plus vine cu niște minusuri și sunt multe alte lucruri pe care reușesc cu succes să le fac mai prost. Nu mai am curajul de la 10, nici nebunia de la 20. Nu mai împart oamenii în alb și negru, pierzându-mă uneori în prea multe nuanțe de gri. Nu mai îndrăznesc să port haine exagerate și, of, încep să fiu atentă la vârsta altor oameni (zău, cine se gândea la 20 de ani câți ani are profa de mate?!)

Dar să mă concentrez pe partea plină a paharului (că tot îi spuneam azi șefului să susțină că am făcut o treabă destul de bună în loc să zică destul de proastă, că sună mai bine și tot la fel de corect e). Constat că mă pricep să iubesc mai bine acum chiar și oameni sau întâmplări pe care le-am pierdut cândva. Îmi sunt mai dragi păpușile din copilărie, amintirile pline de jenă ale adolescenței, mi-e mai ușor să exprim sentimente pe care știu că le aveam acolo, ascunse undeva. Privesc oamenii cu bucurie, cu entuziasm, cu încredere (probabil o să-mi treacă la 40 partea asta cu încrederea, nu e prea benefică). Aș fugi de o ceartă unde văd cu ochii, m-am îndrăgostit de munte în orice formă sau anotimp, îmi place ploaia, ador zăpada. Ceva nefiresc se întâmplă cu mine.. Anii ăștia considerați de împlinire profesională și de familie, nu sunt deloc așa pentru mine. Nu mă preocupă câștigurile materiale, capra vecinilor și avansarea profesională. Sunt într-o stare liniștită de drag. Suspect de liniștită. Aș ieși poate ultima la o revedere cu colegii de liceu, nu am realizări notabile. Dar ceva suspect se întâmplă cu mine. Cam ca Fernando...