John Kennedy Toole – Conjurația imbecililor

N-o spun eu, o zice autorul, dar dacă vă uitați un pic în jurul vostru o să găsiți mulți oameni și foarte multe metehne. Sigur, nu atât de evidente ca cele ale personajelor din Conjurația imbecililor, dar... cam aproape, nu? Vreun polițist incapabil să aresteze altceva decât oameni cinstiți. Vreo mamă care arde de grija puiului șomer, 40 de ani, antisocial, dar un geniu de altfel. Vreo tânără militantă pentru cinci, șase cauze pe zi. Vreo tanti dornică să lipească un sfat mai ales cui nu-l cere. Tineri bogați plictisiți de petreceri comune. Și lista poate continua.

Personajele exagerate ale romanului lui Toole sunt ridicole, aproape deloc amuzante, uneori disgrațioase. Te scot din sărite, ți se par incredibile și când tocmai îi explicai soției cât de proastă ți se pare cartea, vecina de la 2 bate în calorifer cu levierul, ca să-ți aducă aminte că vorbești prea tare. Închizi gura și citești mai departe. Enervat la culme, arunci într-un final cartea și deschizi televizorul pentru ca la ultimele emisiuni ale serii să zărești același personaj care susține că ne urmăresc agenturile străine și că unul din trei oameni e comunist. Revii la carte umil.

Conjurația imbecililor este un experiment social. Se recomandă a se citi în metrou, la ore aglomerate. Efectul cel mai probabil este înăsprirea filtrării, reducerea gradului de toleranță și atenția sporită la vecini.