Au mai rămas cuvinte

Într-o zi de iarnă, acum mulți ani, mi-ai spus că ai un bilet în plus la un concert al unor oameni de care nu auzisem. Mi-ai spus că or să-mi placă și te-am crezut. A fost poate primul concert de rock la care am mers. Nu mai știu sigur dacă primul, dar eu așa mi-l amintesc. Memoria mea refuză alt adevăr.

Stăteam cuminte pe scaun, absorbind atmosfera cu emoție, înregistrând sunete și imagini ca o camera video HD. Nu ratam nimic și muzica îmi intra încet, încet în vene. Un proces un pic durerors, ca orice transfuzie de sânge, dar cu rezultatul sublim al vindecării. Te priveam și pe tine, pe furiș, și mă îndrăgosteam de luminițele din ochii tăi, de zâmbetul imperceptibil, de libertatea fără seamăn a tuturor ușilor și ferestrelor care te apărau de obicei.

Apoi a început melodia aceea. Nu-i știam nici numele, nici versurile, dar simțeam că o știu dintotdeauna. Nu-mi amintesc decât scufundarea în muzică, ochii larg deschiși care nu vedeau nimic și lacrimile care îmi făcea dungi pe față. Lacrimi de dor, lacrimi de vindecare.

N-ai zis nimic. M-ai lăsat să trec singură prin tot vraful de emoții și să ies acolo alt eu, așa cum trebuia să fie. Când sala s-a umplut de lumini și de voci de oameni, ne-am îndreptat spre ieșire. Ți-ai pus atunci fruntea pe umărul meu și am înțeles că văzusei, că știai, că nu mai era nevoie de nici o explicație și că nu fusesem deloc singură.

Au trecut mulți ani de atunci. Îți simt fruntea pe umărul meu de parcă ar fi fost ieri. Au mai rămas cuvinte de spus. Am mai rămas și noi.