Noapte de decembrie

Este imposibil să nu te apuce filosofia după ce ai copt o tavă cu fursecuri. Imposibil. Mirosul de ciocolată, căldura din bucătărie, muntele de vase de spălat, toate duc în aceeași direcție. Iar dacă vremea de afară oferă precipitații, e perfect.

Iată-mă astfel filosofând. A fost o vreme în viața mea când am fost cel mai fericit om din lume. Nu știam că aș putea fi altfel, nu cunoșteam altă viață, așa că ziua mea nu era motiv de prea mare entuziasm. Nu putea fi o zi mai fericită decât altele pentru cel mai fericit om din lume. Ba chiar mă deranja agitația și tărăboiul generat. Nu-mi aduc aminte să fi avut tort prea des sau lumânări de suflat.

Când am fost nevoită să cedez locul altui fericit, cealaltă față a vieții nu mi s-a părut la fel de ușor de dus. Ziua mea? Cui îi mai păsa?! Un rid în plus, un smoc de fire albe și sentimentul tâmpit că am mai pierdut un an. Petreceri ocazionale, scurte și doar cu prieteni foarte sus-puși în ierarhia mea, fără tort, fără agitație.

Încet, dar sigur, am reluat prima poziție în clasamentul fericirii universale. Sigur, sunt alte condiții acum, deși nu e nici urmă de maturitate în fericirea mea. Dar pas cu pas, am gustat Raiul. Nu în fiecare zi, poate nici chiar în fiecare săptămână, dar acolo pe undeva există o șansă de a-mi păstra locul fruntaș. Și de fiecare dată când reușesc, e ziua mea. Cu tort sau fursecuri, cu friptură de vită, deși n-am voie, cu vin, vișinată sau ceai făcut la primus, cu zăpadă, cu ploaie și pe cea mai cruntă ceață, primind cadouri sau oferind din tot sufletul, țintesc la o aniversare de 365 de zile pe an, chiar 366. Iar fericirea asta are un singur secret..

Și-acum, după filosofie, să revenim la fursecuri.