Portret

- Băi, când m-a enervat G. l-am lovit de i-a dat borşul pe nas. Dar nu era ură de-aia originală. N-am dat cu ură totală. Înţelegi?
- Ştiu, e greu să dai aşa, dar mamă ce super e senzaţia aia când loveşti aşa, cu toată ura.
- Mda.. nu ştiu cum să fac să reuşesc..

Puştiul plecă privirea şi îşi îndesă amărât mâinile în buzunare. N-avea mai mult de 12 ani şi mi-ar fi plăcut să-l consolez spunându-i că nici eu n-am lovit cu ură şi n-aş fi în stare s-o fac. Ştiam însă că nu l-ar fi consolat ratarea mea.

Copil în ochi de adult

Portret

Se întindea în iarbă lent, ca o pisică, răsucindu-se și contorsionându-se aproape ritmic. Pantalonii roșii nu păreau afectați de verdele ierbii. S-a rostogolit cu fața în jos și a inspirat adânc mirosul pământului jilav, apoi s-a târât pe burtă până la stratul cu flori. Cu fața îngropată în frunzele de crăiță, a analizat o vreme un gândac care încerca să se urce pe tulpina florii. Apoi s-a retras, în liniște, și s-a răsucit pe spate. A rămas așa, răstingnită cu fața spre cerul înnorat, trăgând aer în piept fără grabă.

Un cor de claxoane izbucnit lângă urechea stângă a făcut-o să revină pe burtă cu ochii țintă la semafor. Verde, galben.. fata se ridică leneș, își urcă anevoie în brațe toate buchetele de margarete și se îndreptă cu pas măsurat spre semafor. Prin dreptul ferestrelor trecea un buchet imens de flori printre care abia puteai zări doi ochi negri și strălucitori.

Povestea cu pisoiul

Care e povestea ta preferată? A mea e cea cu pisoiul.

Se făcea că era un pisoi alb cu negru foarte neastâmpărat. Îi plăcea să zburde și să se îndepărteze de casă cât mai mult, alegând după fluturi și alte gâze. Într-o zi, pisoiul s-a îndepărtat atât de mult încât n-a mai găsit drumul spre casă. Tot căutând cărarea potrivită, a ajuns într-o poieniță cu multe flori și verdeață și fluturi....

Este cel mai îndepărtat punct al poveștii la care am ajuns. Adormeam invariabil, deși ardeam de curiozitate să aflu miezul poveștii. O întrebam pe bunica ziua, dar cum era povestea de seară nu-mi dezvăluia secretul. Mai târziu, când pierdusem dreptul de-a asculta povești înainte de culcare, bunica a mărturisit că povestea cu pisoiul era inventată de ea, din mers, și nu avea mai mult decât reușeam eu să ascult.

De atunci, am ascultat, văzut și citit nenumărate povești, scrise de autori celebrii, produse de studiouri cu bugete imense, interpretate de actori premiați cu Oscar. Niciuna nu se poate compara cu povestea mea cu pisoiul năzdrăvan, niciuna nu m-a făcut atât de curioasă, atât de atentă și nu mi-a adus mai degrabă somn atât de dulce. Mi-e tare dor de poveștile de atunci, de felul în care le ghiceam, le imaginam și nu le mai puteam uita. Mi-e tare dor și de povestitorii vieții mele.

Timpul poveştilor

Pe raftul de sus al cămării stătea mereu lampa cu gaz. Era una din multele minuni pe care bunicii le ţineau în casă, mereu în aceleaşi locuri. Lampa mi se părea un obiect elegant şi de preţ, poate datorită gâtului lung de sticlă şi rotiţei de alamă. Bunicul o îngrijea în fiecare dimineaţă pentru ca seara să fie aprinsă pe masa din sufragerie pentru timpul poveştilor.

În fiecare seară ne adunam toţi patru în jurul lămpii. Cu ajutorul ei şi al mâinilor magice ale mătuşii mele, fiinţe imaginare prindeau viaţă pe pereţii camerei. Asistam la războaie, schimbam lumi, ne lăsam imaginaţia să zboare liber, dincolo de orice zid, de orice regim. Aveam câţiva ani şi credeam că lumina se stinge special pentru poveştile mele, pentru prietenii mei care doar la adăpostul întunericului aveau curaj să se arate. Nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc întrerupătorul. Ar fi putut să funcţioneze normal, eu nu-i simţeam lipsa.
Poveştile mi-au făcut viaţa frumoasă în vremuri în care nu prea aveam altceva şi nu înţelegeam că s-ar fi putut şi altfel. Amintiri, povestiri, poveşti, toate treceau prin glasul blând al bunicilor şi prin mâinile magice ale mătuşii.

Azi, în vremurile libertăţii totale, ale televiziunii şi internetului, ale telefoanelor mobile şi mp3-playerelor, ale jocurilor pe calculator, poveştile îmi dau nostalgia anilor petrecuţi la lumina lămpii. E sâmbătă, e o zi nesperat de însorită de noiembrie, iar eu ascult Dănilă Prepeleac, Pasărea măiastră, Din voia ştiucii şi poate alte poveşti nemuritoare. Stau între perne cu ceaşca de cafea şi mi s-a întins pe faţă un zâmbet pe care aproape îl uitasem. Un zâmbet de demult, de drag şi poveste.

Ghinda

Nu făceam nimic. Aşteptam cuminte să-şi cumpere ceilalţi de mâncare şi să ne aşezăm undeva pentru prânz. Stăteam pe o bordură înaltă de piatră, încălzită puternic de cele 35 de grade pe care mi le oferea soarele de august.

Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a atras atenţia fusta foarte scurtă, de un albastru puternic şi picioarele slabe şi albe. Înainte de a apuca să alcătuiesc un gând, era lângă mine.

 -  Îţi dau ţie asta, mi-a zis şi mi-a întins ceva pe care-l frământase mult între degete. Şi degetele erau asemenea picioarelor, albe şi slabe şi cumva pline de riduri deşi fata nu avea mai mult de 17 ani.
 -  Nu, am zis din reflex.
 -  Ia-o!, a insistat pe un ton care m-a făcut să întind mâna automat şi să primesc obiectul.
 -  Şi ce să fac eu cu ea?, am continuat să protestez fără să mă uit ce primisem. Era un gen de împotrivire pe care-l practic cu toţi străinii, uneori fără să vreau.
 -  Nu ştiu.. e norocoasă.

Am plecat pentru o clipă ochii să văd ce mi-a dat. Era o ghindă mare și rotundă, cu tot cu capac. Era răcoroasă și plăcută la atingere. Mi-a scăpat un zâmbet și am vrut să-l împărtășesc cu fata cea darnică, dar când mi-am ridicat privirea de la ghindă ea nu mai era acolo.
 -  Mulțumesc!, am strigat destul de tare sperând că mă aude și se întoarce.

Nu s-a mai întors. Am rămas cu ghinda și cu amintirea degetelor ei subținiri și albe, capabile să ofere răcoare în plin soare. Mă întreb dacă ne vom mai întâlni și dacă ne vom recunoaște. Nu mă întreb însă dacă ghinda chiar este norocoasă. Știu sigur că este.

Sursă foto aici

Despre inocență în imagini

Îmi place când suntem toți.

Ați auzit? E gata!

 Fetele astea, mereu au ceva de vorbă.

Și acum?