Timpul poveştilor

Pe raftul de sus al cămării stătea mereu lampa cu gaz. Era una din multele minuni pe care bunicii le ţineau în casă, mereu în aceleaşi locuri. Lampa mi se părea un obiect elegant şi de preţ, poate datorită gâtului lung de sticlă şi rotiţei de alamă. Bunicul o îngrijea în fiecare dimineaţă pentru ca seara să fie aprinsă pe masa din sufragerie pentru timpul poveştilor.

În fiecare seară ne adunam toţi patru în jurul lămpii. Cu ajutorul ei şi al mâinilor magice ale mătuşii mele, fiinţe imaginare prindeau viaţă pe pereţii camerei. Asistam la războaie, schimbam lumi, ne lăsam imaginaţia să zboare liber, dincolo de orice zid, de orice regim. Aveam câţiva ani şi credeam că lumina se stinge special pentru poveştile mele, pentru prietenii mei care doar la adăpostul întunericului aveau curaj să se arate. Nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc întrerupătorul. Ar fi putut să funcţioneze normal, eu nu-i simţeam lipsa.
Poveştile mi-au făcut viaţa frumoasă în vremuri în care nu prea aveam altceva şi nu înţelegeam că s-ar fi putut şi altfel. Amintiri, povestiri, poveşti, toate treceau prin glasul blând al bunicilor şi prin mâinile magice ale mătuşii.

Azi, în vremurile libertăţii totale, ale televiziunii şi internetului, ale telefoanelor mobile şi mp3-playerelor, ale jocurilor pe calculator, poveştile îmi dau nostalgia anilor petrecuţi la lumina lămpii. E sâmbătă, e o zi nesperat de însorită de noiembrie, iar eu ascult Dănilă Prepeleac, Pasărea măiastră, Din voia ştiucii şi poate alte poveşti nemuritoare. Stau între perne cu ceaşca de cafea şi mi s-a întins pe faţă un zâmbet pe care aproape îl uitasem. Un zâmbet de demult, de drag şi poveste.