Întâlnire

La mine pe birou sunt dvd-uri, o carte, o cafea, biscuiţi, ochelarii de soare, telefonul. Am căştile pe urechi şi ascult Dream Theater. În ciuda tuturor aparenţelor eu totuşi muncesc (mă rog, acum scriu despre faptul că muncesc). Surprinzător! Am avut zile în care aparenţele mă salvau atât de onorabil încât am primit măriri de salariu chiar în momentele de maxim trafic pe Internet.
Ieri dupămasă m-am întâlnit cu profesoara mea de istorie din clasa a 12-a, pe care n-am văzut-o din iunie 2000. Nu mi-a fost profesoară decât un an, dar cumva am ajuns să fac meditaţii cu dânsa pentru olimpiada de istorie, deşi mă pregăteam pentru admiterea la Politehnică. Mi-amintesc cu plăcere de orele de pregătire în care subiectul nu era trecutul istoric, ci prezentul adolescentin. Discutam orice problemă sau bucurie, orice eveniment monden din liceu, conjuncturi istorice şi planuri de viitor. Nu aveam timp limitat, dar îmi părea rău când se terminau şedinţele. Eram foarte entuziasmată de această relaţie specială, iar bunicul se referea la dânsa cu apelativul „prietena ta”, ceea ce era flatant pentru mine. Acum, după mulţi ani, realizez că bunicul avea dreptate (ca întotdeauna de altfel) şi că dânsa chiar mi-a fost prieten la acel moment de început şi sfârşit în acelaşi timp. Ne-am promis să ne revedem şi să vorbim cât de mult. Nu am mai reuşit pentru că dânsa a plecat din ţară în acea vară. Am fost tristă când a plecat şi tot bunicul a fost cel care a avut dreptate zicându-mi „Ei lasă, o să vă mai vedeţi”. Au trecut nouă ani şi ne-am revăzut.
E o femeie grozavă, de 40 de ani acum, mai frumoasă decât o ştiam, cu acelaşi talent de a mă fascina cu orice subiect. După nouă ani de ţară străină, nu vorbeşte cu accent, nu spune "cum se zice la voi", dimpotrivă corectează englezismele de aici. Are un zâmbet cât toată faţa şi abia ne-am despărţit (după aproape două ore - deşi anunţasem la servici că lipsesc 30 min). În toţi anii aceştia ne-am scris maxim 10 mesaje şi acestea în ultimii doi, trei ani. Şi totuşi, omul acesta îmi e drag. Până şi dânsa e uimită de faptul că mi-e aşa de dragă, dar cred că e singura dragoste la prima vedere pe care am cunoscut-o.
Mi-am depănat ieri amintirile ultimilor ani, fără ordine, trecând de la una la alta, povestind mai mult pentru mine. Au fost lucruri pe care n-am ştiut că le simt aşa, lucruri noi cu totul şi lucruri triste care „m-au zgâriat pe inimă” cum spune dânsa. Din nouă ani au rămas cei dragi. Realizările profesionale nu mi-au trezit nici un entuziasm, n-am avut motive de laudă. N-am spus „sunt doctorand, am fost la conferinţe, am un serviciu bun, câştig bine, am terminat facultatea cu medie mare”. Am vorbit despre cei pe care-i am lângă inimă, pentru care am plâns de dor şi neputinţă, pe care i-am păstrat în suflet, amintiri fără de moarte. Am povestit despre cei care mi-au mângâiat suferinţele de copil şi pierderile de adult. Am povestit despre clipele în care marea mi-a fost grădină şi cortul de pe plajă casa visurilor mele. Am povestit despre ţări şi obiceiuri, despre oameni şi concepţii, am râs şi ne-am întristat.
Nu ştiu când a trecut timpul. Au zburat cele două ore la fel ca cei nouă ani. Când ne-am despărţit m-a întrebat cum pot să fiu aşa de tare şi cu ochii luminoşi. Aş fi întrebat-o exact acelaşi lucru. Pe lângă experienţa unui nou început într-o ţară străină şi ostilă, viaţa mea pe lângă casa mamei, cu evenimente obişnuite şi fără nici o realizare importantă este o coajă de ou fragilă sub talpa unui elefant. Mi se demonstrează din nou că fiecare primeşte cât poate duce şi nu mai mult.
Aş fi tristă că ne-am despărţit, dacă n-aş avea amintirea zâmbetului său să-mi alunge norii şi certitudinea bunicul că o să ne mai vedem noi.

Regăsire
Îndoiala