Regăsire

Rufele ude sunt grele. Atârnă şifonate şi lipsite de demnitate pe sfoara dedicată lor aşteptând speriate să le usuce şi decolororeze soarele. Miruna era îngrijorată din pricina lor. Abia aştepta să se facă dimineaţă ca să le strângă şi să le ducă la umbră. Erau rufe colorate şi ţinea la ele. Rochia ei de vară preferată era printre ele. Era o rochie timidă, roşu corai, cu bretele late şi fustă largă. Oricât de deplasat ar părea, Mirunei îi erau dragi hainele ei. Fusese o vreme când îi erau singurele prietene, iar după ce se mutase cu Rareş devenise mai greu să aibă grijă de ele cum era obişnuită. Balconul era mic, trebuia să folosească uscătorul care le şifona mai rău. În plus erau şi hainele lui care ocupau spaţiu mai mult. Rareş îi împrăştie gândurile cu un pahar de bere rece.
- La ce te gândeai aşa încruntată?
- Eh, nişte probleme de la muncă, minţi ea ruşinată de propriile gânduri. Poate el n-ar fi înţeles legătura pe care o avea cu lucrurile ei. Bărbaţii nu sunt foarte ataşaţi de nimicuri de genul ăsta şi Rareş cu atât mai puţin. Ar fi împărţit orice cu oricine. Era una din calităţile care-i plăceau mult la el.
Îşi băură berea stând pe covor şi uitându-se la un film. Nu aveau încă bani pentru canapeaua pe care şi-o doreau şi atunci cumpăraseră un covor gros şi călduros şi multe perne. Le era bine aşa.
A doua zi dimineaţă, după ce Rareş plecă la servici, Miruna ieşi pe balcon să-şi adune rufele. Le împăturea în timp ce le strângea aşa că nu observă de la început că rochia ei roşie dispăruse. Când coşul fu plin şi rochia tot lipsă Miruna se panică. O căută pe balcon, în coşul cu rufe murdare, prin dulap, chiar şi pe sub pat. Nimic. În cele din urmă, convinsă că fusese totuşi pe uscător se uită afară, sub balcon. Nu era. Când îşi ridică ochii necăjită, îşi văzu rochia preferată în teiul din dreptul balconului. Atârna necăjită şi furioasă, mai roşie ca niciodată. Miruna încremeni. Se înroşi mai tare decât rochia. Cum va putea să o ia de acolo? Intră în casă şi se întoarse înarmată cu tot ce găsise pe post de undiţă: braţul de la mop, băţul de la aspirator, coada lopeţii de zăpadă. Degeaba. Nimic nu era suficient de lung pentru a-i salva rochia. Teiul îi râdea în nas. Ştia prea bine că e rezistent şi are trunchiul gros aşa că Miruna nici nu se gândea să-l scuture. Vântul îi era singura speranţă, dar tocmai azi se anunţa a fi cea mai călduroasă şi liniştită zi de vară. Rochia roşie era sortită pieirii prin decolorare, departe de cei dragi. Miruna plecă spre servici cu ochii plini de lacrimi. Hainele erau triste şi nu-şi găseau poziţia astăzi. În staţia de tramvai unul din ciorapii ei cedă emoţional, căzu şi i se încolăci pe gleznă. Nici Miruna nu mai rezistă şi izbucni în plâns alături de ciorap. Oamenii treceau pe lângă ea obişnuit, fără să observe că o fiinţă aflată în suferinţă s-a prăbuşit lângă ei. Printre şiroaiele de apă cu sare care-i înnecau privirea, Miruna zări o mână cunoscută care încerca să-i alunge şuviţele ude de păr de pe faţă. Rareş stătea pe jos lângă ea şi încerca zâmbind blând s-o convingă să nu mai plângă. Nedumerită de prezenţa lui, fata uită de ce plângea şi îl chestionă curioasă cum o găsise. Se pare că Rareş văzuse rochia atârnând în tei când plecase spre servici şi nu se putuse convinge să nu se întoarcă să încerce o recuperare. Miruna arată grozav în rochia aceea. Aşa că se întorsese, o văzuse plângând în staţie şi de aici e deja poveste. Din nou roşie, Miruna îşi şterse faţa şi îl pupă cu foc pe frunte. Apoi plecară împreună să salveze lucrul drag care le perturbase dimineaţa. După ce au legat coada lopeţii de băţul aspiratorului recuperarea a fost o nimica toată. Nici măcar nu i-a făcut să întârzie la treburi.
În acea seară, Miruna pregăti o masă mai deosebită. O aranjă frumos pe covorul lor gros, cumpără un film nou şi îmbrăcă rochia roşie fericită. Era ultima dată când o rochie îi mai era atât de dragă. De acum, avea subiecte mai bune pentru dragostea ei şi mai puţin probabil să rămână suspendate în tei. De asemenea, era ultima dată când lacrimile îi mai ieşeau în drum neinvitate. Rareş se întoarse acasă cu o sticlă de vin, deja răcit. Evenimentul dimineţii a fost motiv de amuzament, deşi teiul era încă îmbufnat pentru pierderea suferită. Mângâierea lunii i-a alinat şi lui necazul. În fiecare seară multe conflicte se sting, multe suferinţe dispar şi liniştea pare că nu ne-a lipsit niciodată. În fiecare dimineaţă se nasc speranţe, se adună bucurii, se împlinesc vise. Refaceţi numărătoarea.