Despre semne

Nu ştiu dacă le vedeţi, dacă într-adevăr există şi sunt menite să se arate privilor noastre, dar ştiu că uneori deciziile mele au nevoie de un factor extern. Aşa că mă bazez pe semne. Sigur, semnele mele nu sunt un sistem standardizat de semnalizare, ci doar idei proprii, de cele mai multe ori proaste şi bazate pe temeri inutile. De exemplu, dacă vreau să probez ceva într-un magazin şi e coadă la cabinele de probă e semn clar că am cheltuit prea mult în ultima vreme şi e cazul să mă opresc politicos. De asemenea, dacă vreau să fac ceva şi nu sunt sigură că ar trebui, orice detaliu potrivnic, oricât de mic, e un semn că e cazul să ascult vocea numărul 2.

N-am socotit niciodată dacă semnele mele au într-adevăr dreptate, dacă lucrurile se întâmplă după cum zic ele. Poate m-am temut prea mult, poate am avut prea multă încredere. Cine ştie? Se prea poate şi ca semnele să aibă o justificare logică, dar dincolo de aparenţe şi psihologie sunt sigură de existenţa unei providenţe, a unui joc cu obstacole bazat pe hazard, pe întâmplare. Suntem prea curioşi, prea nerăbdători şi prea dornici să ştim din surse sigure ce alegeri să facem. Până la urmă nu ne scuteşte nimeni din a ne hotărî propriul destin, dar semnele fac parte din mijloacele de întrajutorare. Cât de mult ne încredem în ele, depinde de fiecare.