Șah

sursa foto: chessonline.eu

Nu spun vorbe mari, doar multe. Șuvoiul de cuvinte îmi curge cald întâi prin gând, apoi prin gât și în cele din urmă se revarsă din gură. Mă gâdilă uneori și râd, așa cum știu să râdă copiii doar de ei înțeles râs. Mă privești de parcă aș fi un animal ciudat, rar și deloc potrivit legilor firii. Nu înțelegi șuvoiul de cuvinte inutile și nici bucuria mea legată de ele. Te încrunți și te apropii până la o distanță de siguranță. Studiezi. Nu mușc, doar vorbesc. Uneori îți depășești limitele impuse și mă atingi. Atunci, ca prin minune, tac și mă scufund în atingerea ta. Te uimește deopotrivă și tăcerea. Te retragi, eu vorbesc, mă atingi, eu tac. Jucăm un soi de șah inventat de noi. Nu avem piese de lemn. Avem fiecare o inimă (regele) și un cap (regina) și apoi vorbele (nebunii) și limitele (turele) și câțiva cai năstrunșnici și o mână de pioni risipiți pe o tablă de joc prea mare. Jucăm fără reguli prea stricte, dar ne proptim în limite și ne apărăm inima cu un cap prea serios. Uneori nebunii reușesc să pătrundă până la inimă. Alteori ne pierdem piesele în bătălii deșarte și ne retram împuținați și loviți. Doare jocul ăsta. Poate de aceea eu vorbesc, poate tot de aceea tu taci. Mi-e neclar cine atacă și cine se apără. Cu siguranță nu îți cunosc strategia. Știu doar că aș vrea să vorbesc și tu să mă atingi fără teamă. Mie să nu-mi mai dispară cuvintele, iar tu să nu-ți mai retragi atingerea. Să rămânem așa, într-o remiză perfectă.