Portret

Clădirea nu era înaltă, vreo două etaje și un fel de mansardă cu balcon. Dantelăria de lemn închis la culoare și zidăria albă aminteau de Sinaia lui Caragiale. Balconul dădea în parc, un parc verde și aburit de ploaie, pustiu și întunecat la ora aceea de seară. Ploaia măruntă nu contenea să cadă, întunecând pământul, alungând păsările. Scaunul scârțâi încet și femeia se întoarse spre el. O urmă de parfum se mișcă în jurul ei și se lăsă dusă de vânt. El îi apucă o șuviță de păr de pe frunte și o încolăci pe un deget. Bucla albă se lăsă bucuroasă mângâiată și se așeză cuminte după urechea femeii. Bărbatul îi întinse țigara de foi. O luă apoi de mâna liberă și cu ochii ațintiți în ceața verde, fără o vorbă, își gustară în liniște fumul timpului.