Norii

Am văzut doi nori albi ieșindu-și în întîmpinare și săruntându-se. Mergeam pe linia de tramvai, cu ochii lipiți de cer și, poate pentru prima dată, nu-mi țineam privirile ferecate pe vârful pantofilor. Priveam cerul și înțelegeam că norii fac dragoste. Acolo sus, expuși vânturilor și razelor violente de soare, fără pic de intimitate sau adăpost, doi nori fără siluetă și aspirații se îmbrățișau pătimaș. Am știut atunci că e posibil. Dacă ei pot, cu siguranță putem și noi. Ultimul petec de albastru a dispărut dintre ei, norii au devenit unul singur, mai strălucitor și mai rotund. Nu știu să măsor cerul, dar dacă în nesfârșirea lui doi nori au reușit să se întâlnească, atunci noi de ce nu ne întâlnim? De ce între noi mai păstrăm atâta albastru? De ce ne ferim de atât de multe lucruri, cele mai multe viitoare? Ne dăm târcoale într-un obositor joc al sorții, ne umilim și ne îndurerăm, ne spunem lucruri fără noimă și ne ascundem în tăceri prea lungi, ghicim, presupunem, dăm curs fiecărei temeri. Omorâm fiecare clipă de extaz într-un noian de neîncredere. De ce nu iubim ca norii?