Statuia care privește în sus

Fără să vreau, în orașul în care toată lumea privea în sus, am observat că și statuile o fac. Le înțeleg foarte ușor motivele, peisajul alpin îți răpește privirirea vrei, nu vrei, dar chiar și așa, era o abundență de priviri în sus. O fi de la nivelul de trai francez, de la orgoliu lor național, de la atitudinea cu nasul în vânt, de la mirosul Alpilor.

În orașul meu, toată lumea privește în jos. Asfaltul, pământul, bordurile, roțile mașinilor atrag toată atenția. Și statuile sunt impunătoare și arată dur cu degetul.. în jos. Privirile tuturor, fie ei oameni în mișcare sau înlemniți pe un postament de beton, țintesc pământul strămoșesc și nu pot să nu mă întreb dacă e semn de respect față de acesta sau de îndemn la o resemnare care ne poartă semnătura prin toată istoria.

Aș vrea să văd o statuie care privește în sus. Aș vrea să-mi îndoi gâtul în acea poziție în care nu e obișnuit să stea, să-mi flutur nările în vânt și să privesc în sus la statuia care, la rândul ei privește în sus. Găsiți la voi în oraș așa ceva? Dați-mi de veste și să facem apoi publice fotografiile privirii spre cer. Să arătăm că se poate să ne preocupe și altceva decât vârful pantofilor.