foto: imdb.com |
Hyde Park on Hudson vorbește despre o întâlnire între Franklin Roosevelt și regele Angliei, George al VI-lea. Și despre femeile din spatele lor. În spatele președintelui american, stau mama sa, soția exilată, o amantă căsătorită, o amantă secretară și cealaltă amantă. În spatele regelui stă soția sa, o femeie de viță sub demnitatea unui rege britanic, cu care a fost lăsat să se însoare doar pentru că nu era primul născut. O femeie deșteaptă, activă, impicată, cu care s-a căsătorit din dragoste. Atât femeile președintelui, cât și soția regelui își iubesc bărbații. Unele atât de mult încât acceptă să-l împartă, atât de mult încât îl pun mereu pe primul plan, ascunzându-și boala, necazurile, suferințele, atât de mult încât îi stau alături în umilință și război.
Dacă citiți revistele pentru femei o să găsiți acolo sfaturi pentru o altfel de dragoste. Una în care faptul că aduce flori, spală vasele și până la urmă este de acord cu femeia în orice situație e semn de dragoste eternă. Una în care bărbatul trebuie schimbat, manipulat spre altar și viață de familie, supus unei permanente și chinuitoare întrebări: „Oare ea ce zice de asta?” Sfaturi de genul „Cum să-l cucerești în zece pași”, „Cum să afli dacă te minte”, o întreagă filosofie matriarhală lipsită de înțelepciunea acestui termen. Nu, bărbatul nu trebuie să te placă și în pijama de diftină, cu mâncarea arsă, bigudiuri și plasturi de coșuri, bătături și papuci de plastic. Așa cum nici femeia nu trebuie să te placă atunci când miroși urât, porți tricouri rupte și pătate și zbieri la meci injurii de nerepetat. Dragostea nu trebuie să fie oarbă. Atunci când orbește se transformă într-o obișnuință lipsită de strălucire.
Hyde Park on Hudson este, în ciuda întâlnirii dintre două personalități ale istoriei, un film despre femei. Și despre cum aleg ele să iubească. Dincolo de orice regulă socială sau personală. Până la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu