Nici Iadul nu e departe

Probabil vă amintiți că v-am povestit cum am găsit în drumurile mele Raiul. La fel de simplu și de neașteptat am întâlnit și Iadul. Bănuiam că mă pândește, dar nu i-am dat niciodată atenție, ocupată fiind cu fericirea mea. Și dacă Raiul te mai iartă, căci e deprins cu cele bune, Iadul nu are pic de milă. Îți numără greșelile până la sânge, iar când reușește să te doboare, își râde de tine lovindu-te în cădere. Căci nimic nu-i place mai mult Iadului decât să te vadă căzând, zvârcolindu-te în mizerie, suferind, implorând.

Uneori e de-ajuns o clipă de neatenție pentru ca norișorul pufos să ți se destrame sub picioare. Alteori nu ai nici măcar norocul de a cunoaște imprudența care ți-a cauzat căderea. Te trezești într-un coșmar, privind cu multe lacrimi la fericirea care nu mai e a ta, amintindu-ți, sperând. Iadul te îngroapă ca zăpada. Fie te sufocă și te ucide lent, fie îți lasă o șansă pentru care trebuie să lupți până la ultima picătură de energie. Și lupți, pentru că moartea prin înghețarea sufletului e mai lentă și mai chinuitoare decât orice. În plus, cunoști fericirea de a aluneca pe zăpadă.